mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducţiuni din domnu La Martine, precum şi a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinţ de Dania„, alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco şi tipărite la tiparniţa lui Leonida Firmanis” nu să mai tipariseşte. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă minţea şi zicea (parcă-l auz): „Ienăchiţă, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm.” Că el zicea că doar datorinţa sa îşi face. M-a chinuit ca pe hoţii de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sânuri rotungioare”, el rădea cu un bricegel şi scria „pept fecioresc”. Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pân şalvar”, el punea „Peplul rece al Minervei”. În loc de „hurioară” scriea „vestală”, scris să-i fie numele şi şters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucuresci, că n-are cişmele, şi el ştergea şi punea „Petersburg”, şi doar acolo, slavă Domnului, cişmele câte pofteşti. Ziceam că anu-ăsta vrun rău să-ntâmplă, şi el punea că s-a tâmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, şi eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărţulia, numai să iasă şi să mă laud şi eu că uite, şi în Valahia pot ieşi poeţi ca Bairon şi ca Şatobrian. Dar nici aşa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul şi-mi spune: „Chir Iancu, ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul curţii, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus până la domnie cu astă fabulă în dinţi, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neobrăzări!„ Odată cu biata mea cărticică s-au poprit şi alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amoriu”. Şi doar ce avea acea fabulă? Ţi-o scriu întreagă, ca să ai idee:

  Priviţi acea fiinţă care om să numeşte

  Şi în două picere pururi călătoreşte.

  Vedeţi ce forţă mare

  El are în lucrare?

  Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă

  Şi în trebile toate

  Dă productivitate.

  Luaţi pildă de la el, Şi fieşcare, leu să fie au doară numai miel, Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate

  Pe labele din spate.

  Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm

  Şi nicicând în patru picere să nu mai alergăm!'

  LUPUL ŞI ALTE LIGHIOANE

  Un lup ca toţi lupii, când se văzu rege Şi când pricepu că voia lui e lege, Că toţi se smeresc

  La glasul lupesc, Adună sfatul ţării sub un copaci roditor Şi-ncepu a cuvânta cu ton sforăitor: „E codrul ala-ndala! Prin tufişele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat

  Zărit-am doar păcate, Nepricepinţă, lene, dezordini, strâmbătate, într-un cuvânt, nemica nu e de lăudat. Cum dar să propăşească al codrului neam mare

  Cu aşa tristă stare? Deci iată ce zic eu, şi odată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieştecine: „Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!'

  Striga mulţimea toată

  Sub crenge adunată Şi toţi aplaudau înălţând osanale, Plecând apoi, Pe craci doar doi, Ţinându-se cu obidă de şale.

  Dar nu ştiu cum se face că treaba şchiopăta Şi nimic nu se strânse de-o vreme-n teşcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine

  Dar vedea fiecine

  Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Şi că pardosi, cerbi, iepuri, toţi se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Şi doar ca să nu cază uşor se sprijinea îndată era luat Şi-n lanţuri ferecat.

  Când veniră mistreţii, sfetnici ce linguşeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Şi lupului cu ifos

  Ce-n patru labe sta

  Şi demn îi asculta

  Ii ziseră că totu-i mai rău ca înainte, Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip: „Nu înţelegeţi oare că-i chestie de prinţip? Nu voi să ştiu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor. Mai demn, mai nobil este. De şchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o ştiu a îndrepta: Deci ştire dau în codru ca toţi să se silească într-o singură labă de-acuma să păşească!”

  Vedem ades aceasta, dar să crâcnim nu-i chip: Mulţi codri se usucă pe chestii de prinţip.

  Priveşte deci, scumpă soră căuzaşă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pământ, nicicând lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare şi mai curată lumină, aceea a revoluţiunii, port şi cu ea mă mângâi. Cum zice şi fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiţ: „Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluţionerul, revoluţii.” Dar nu ţi-aş fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbânda cea mare. Ascute-ţi şi mai mult ascuţita domniei tale minte şi ceteşte mai departe. Preste mai puţin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui şi va sui în Turnul Colţei ca să vază prin drăcia nemţească pusă acoloşa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie şi de scăparea ţărei de sub vârcolacul şi bampirul setos de sânge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi şi să mergeţi a-l căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotrofagul, care este născocitor de care mai de care minunăţii. Deşi grec este, are fămeie rumâncă de la Ploieşti care numai cu libertaua şi egalitaua îl ameţăşte de la cântatul cocoşilor până la al cucuvăilor. Aud că el cunoaşte meşterşugul de a sbura cu o beşică cât copola de la căşile lui Vodă (afurisit fie el). Faceţi încercare şi vă suiţi în ceriu şi d-acolo ajungeţi preste Turnul Colţei şi răpiţi pre bazilisc cu muierea şi copiii lui. Dar mai întâi treceţi pre la ocnă şi mă scoateţi la lumină, că mă mănâncă sarea