Cărți «Exercițiu de sinceritate carti de filosofie online gratis :) PDf 📖». Rezumatul cărții:
Dosarul meu era complet. Trebuia să mă adresez profesorului P.P., secretarul Organizaţiei de bază. Acesta lucra la spitalul C. Mi-a spus să vin la el într-o dimineaţă, pe la opt. Tipul era grotesc, avea o mutră de maimuţă şi un surâs agăţat permanent de obraz. A luat dosarul şi a pronunţat cuvintele imprudente: „Până acum am alergat noi după dumneata; de acum încolo o să alergi dumneata după noi“. Acest profesor P.P. mi-a făcut unul dintre marile servicii pe care un om i le poate face altuia. La un moment dat, mi-am dat seama că, uneori, adevăraţii binefăcători nu sunt cei ce-ţi vor binele, ci lichelele, bârfitorii, canaliile, cei care te sapă. Ei îţi ridică în cale obstacole. Prin asta te obligă să te asumi, să te reevaluezi. Eventual, să dai ce ai mai bun în tine. Prietenii, cei care te iubesc, te vor aşa cum eşti; din cauza lor, mai degrabă ai stagna. P.P. era unul dintre aceşti binefăcători răuvoitori. În momentul când a pronunţat acele cuvinte, în interiorul meu s-a produs o răsturnare. Mi-am spus: „Asta s-o crezi tu (porcule, trebuie să fi fost calificativul), că am să alerg, nu numai că n-am să alerg, dar o să fug de voi cât o să pot“. Întâlnirea cu P.P. a fost începutul renaşterii mele. Parcă în această cerere, de care scăpasem, se concentrase tot ce era infect în mine. Trebuia cu orice preţ să scap din preajma mocirlei. Dar de ştiut, nu ştiam cum.
Cu câţiva ani înainte, venise într-una din vizitele ei de la Paris buna noastră prietenă M.F. M-a întrebat ce tehnici noi mai erau în psihoterapie, i-am vorbit despre psihodramă. Mi-a cerut să înscenez o psihodramă. În prezenţa ei şi a altor prieteni (Matei Călinescu şi Adriana – ei nu plecaseră încă din ţară), am ales scenariul următor: un ins, un doctor oarecare, nu ştie dacă trebuie să intre sau nu în Partid. „Protagonistul“ psihodramei (eu mă jucam pe mine) adopta diverse variante, de la refuzul de-a se înscrie până la un monolog în favoarea prostituării, de la supunerea cea mai oarbă până la revolta violentă. Mai târziu, am vorbit adesea cu M.F. despre această înscenare, pe care o găsise zguduitoare. Ea, obişnuită cu paşnica viaţă occidentală, nu îşi imaginase concret presiunea morală care se exercita asupră-ne. În fond, reacţia de profundă milă pe care o provocase asupra lui M.F. improvizaţia psihodramatică a intrării mele în Partid mă demoralizase mai degrabă. Nu eram decât un fir de paie în furtuna universală.
Acum, cerând să intru în Partid, nu făceam decât să reproduc o variantă conformistă a psihodramei improvizate jucate faţă de prietenii mei.
III
Dar, graţie cinismului profesorului P.P., a adevăratului meu binefăcător, începeam să mă extrag din coşmarul conformist.
Chiar binişor.
A început una dintre cele mai libere perioade din viaţa mea. Unii vor crede că este povestea unui maniaco-depresiv. Vor spune: „Uite, tipul căzuse în melancolie şi acum o să auzim povestea unei excitaţii maniacale“. Personal, ca unul care ştiu, nu numai din experienţa clinică, ci şi fiindcă am trăit pe propria piele melancolia, pot spune că nu eram în anii aceia, 1972-1977, maniacal (şi n-am fost vreodată). Nu, pur şi simplu puteam să spun că trăiam acum o plenitudine a vieţii. Nu voi vorbi despre felul cum s-a răsfrânt această deplinătate în viaţa mea particulară. Dar această trăire avea o faţă publică. Vorbeam liber. Nu pe deplin liber, dar atacând adesea.
Unul dintre conceptele pe care le promova psihiatria de inspiraţie sovietică era cel de neurastenie (i se spusese mai devreme „nevroză astenică“). Vedeam deseori la clinică şi în consultaţiile ambulatorii sosind oameni sfârşiţi de puteri, insomniaci, cu dureri de cap, cu diverse simptome fizice: dureri în membre, tulburări digestive şi acea atât de tipică „ceaţă pe creier“ sau „pojghiţă pe creier“ care nu putea fi numai o metaforă – sau, mai bine zis, era o metaforă vie. Statisticile internaţionale arătau că această boală avea o anumită specificitate regională. Neurastenia nu era numai o noţiune vehiculată de psihiatrii sovietici. Era chiar o boală sovietică, a populaţiilor sub influenţă sovietică. Aş fi ispitit să spun că, de îndată ce o ţară intra în lagărul socialist, era cuprinsă de neurastenie. Întregul lagăr se înfăţişa ca o „bolniţă“ de neurastenici. Care să fi fost cauza unei asemenea specificităţi? Avusesem prilejul să reflectez la acest lucru. Pe de altă parte, vizitele mele profesionale în străinătate, îndeosebi în Franţa, în 1971, îmi arătaseră că acolo neurastenia era necunoscută. Când vorbeam psihiatrilor francezi despre acei insomniaci cu dureri de cap, scurşi de putere, colegii mei mă priveau cu mirare. Prin urmare, îmi spuneam, această boală avea o specificitate socială. Am ţinut o comunicare la întâlnirea anuală de la Sibiu a psihoterapeuţilor (care a şi apărut în revista Psihiatria) despre neurastenie, în care o prezentam drept boala lipsei de motivaţie. Cu cât lucrul tău e mai puţin răsplătit, cu atât eşti cuprins de un soi de plictis major. Plictisul se manifestă ca senzaţie de oboseală. Ziua nu mai e momentul glorios al acţiunii, ci un fel de crepuscul continuu, aşa că neurastenicii sunt într-un fel de somn când ar trebui să fie activi şi veghează când ar trebui să doarmă.
Era un fel de-a exprima ce ştiam cu toţii despre viaţa omului în socialism. La ce bun să existe egalitate între membrii societăţii dacă nu există şi motivaţie? Între cei ce munceau cu folos şi cei ce nu făceau nimic (pensionari de boală erau din ce în ce mai mulţi – „suntem o republică a pensionarilor“, exclamase N.) diferenţa era mică. Vasta propagandă despre întrecerea socialistă, despre stimularea prin prime, premii, decoraţii, era o cacealma totală (jucase un rol prin anii