lumineze ce să spună și cum să răspundă... Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt. În fund o casă joasă, cenușie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier... Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufletul... În curte trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu pușca la umăr. Țăranii hâțâiau ferăstrăul alene și nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își îndrepta cureaua de la armă, mândru și poruncitor. „Vasăzică aici...?” se gândi flăcăul, curmându-și însă firul gândirii, cuprins de îngrijorare.

Alt aprod, bătrân, leneș, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atât de vrăjmaș, încât cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngroziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă.

Deodată însă întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câți ani ești?... Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit... Nu mai e nicio scăpare... Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară și că-și retrage jalba, mai avu o scânteie de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească:

— Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?... O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă...

Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicând cu sfială:

— Pardon... Două cuvinte...

Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească și pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri... Preotul roși și rosti câteva vorbe pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească mai ales în fața autorităților, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dânsul și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.

Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile judecătorului, care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar și numaidecât se răsti la Ion:

— Vasăzică tu ești spaima satului, câine ticălos!... Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!... Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-ți treacă pofta de bătăi!... Mișelule și netrebnicule!

Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși:

— Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa... Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude...

— Să taci, ticălosule!... Nicio vorbă, că pe loc te pun în lanțuri!... Și acuma ieși afară!... Marș!

Flăcăul ieși clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului care-i zâmbește prietenos...

3

În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară și vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață – o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clopoțeii de la gât, un glas strigă pătrunzător:

— Domnule-nvățător!... Domnule-nvățător!...

Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:

— E drăguța tatii!...

În vârful căruței era cocoțată o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o față veșnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi se ducea în Armadia, la târg, cu căruța plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoștea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise „drăguța tatii”, fiindcă pe cât îmbătrânea cu atât se hârjonea mai mult cu domnul învățător, în amintirea tinereților de odinioară.

— Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă pentru dumneavoastră! zise săsoaica cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă mai cobor de-aci și caii-s nebunatici...

Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, întinzându-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele săsește:

— Da’ domnu-nvățător nu-i acasă?

— Tata doarme, drăguță! murmură Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulțumim, drăguță!

— N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas.

Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea îndeosebi privea toate depeșele drept niște cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, și amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte