reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operații, iar a doua le-a adus știrea îmbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc... Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fițuică, întrebându-se de la cine o fi și ce o fi cuprinzând, închipuindu-și numai vești sinistre și neîndrăznind să o desfacă.

— Eu o rup și ce o fi să fie! strigă în cele din urmă Ghighi.

Cum își aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:

— E de la Pintea!... Vine Pintea!... Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în pași de vals și fâlfâind hârtia în aer.

— Ia s-o văd și eu! zise Laura, revenindu-și în fire, cu glasul tremurat de emoție. Și cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârși mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!

Laura citi rar și solemn: „Fericit nespus, sosesc sâmbătă – George”.

Dăscălița, cu ochii înlăcrimați de bucurie, o citi de asemenea și descoperi, într-un colț, un adaos, cu creionul: „Multe gratulări – Bălan”.

— Uite, ne gratulează bietul Bălan! murmură ea plângând de-a binelea.

Bălan era singurul funcționar român de la poșta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Știind că Pintea ceruse mâna Laurei și trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite.

— Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia prețioasă. Dacă nu era el, cine știe când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie țin toate scrisorile cu zilele... Și cum a găsit el tocmai pe „drăguța tatii”!...

Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice și lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în ușa stupinei, tropăind și din picioare, și strigând:

— Tată!... Tată!... Vine Pintea!... Vine...

Deodată se opri și, țipând ca din gură de șarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebunește pe lângă stupină, stârnise dușmănia unei albine care, mânioasă cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi și i-a înfipt acul drept în colțul gurii.

Speriate de țipetele ei, dăscălița și Laura îi ieșiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în ușa stupăriei, mormăind:

— Da’ ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia așa?

După întâia durere și spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle și să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma duminică. Numai Herdelea o liniști, asigurând-o că-i trece negreșit până duminică încât poate să fie chiar regina balului.

Învățătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-și fericirea.

— Ei, prea bine... Să poftească și avem să-l primim cum se cuvine! zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama și punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea la toți cunoscuții.

Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea pețitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulți și neavând decât trei odăițe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar ședea bine unui logodnic să petreacă nopțile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obișnuiască mai bine cu Laura. Firește, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată... Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deși s-a cam scumpit. În orice caz, nicio masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meșteră mare... Bine ar fi dacă ar ști la ce oră va sosi sâmbătă? Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă?... Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să știe cum să orânduiască masa... Duminică, firește, vor merge împreună la serata dansantă. Cine știe de nu vine chiar înadins ca să meargă și la bal împreună cu Laura, să se mândrească în fața lumii cu așa logodnică frumușică. Laura roși până în vârful urechilor și se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodește? Desigur că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam știe în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba...

— Să știi că din pricina balului vine tocmai sâmbătă! strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei și ținând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit!... Atât mai bine! Cel puțin avem un cavaler sigur!... Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniță!... Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înțepătură!...

Regretau toți că nu era și Titu acasă, ale cărui sfaturi în privința primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidovița decât pe-acasă.

Deocamdată se înțeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărășit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învățătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ține piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ștrul din Jidovița, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de