Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: „Foarte drăguță femeie doamna Lang”, ceea ce însemna că a întâlnit-o și era mulțumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu niște ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental.

Când să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.

— Da’ cine-o mai fi așa de târziu? zise Herdelea adăugând tare: Intră!

Glanetașu se strecură în odaie ca și când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dânsul și cum ar fi fost bine, de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă... Toată familia ceru pe Ion.

În curând Glanetașu se reîntoarse cu Ion și cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popa, și pe Simion, și pe judecător.

— Pămătuful! strigă dăscălița la sfârșit, fierbând de revoltă.

După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:

— Acu ce-i de făcut, domnule învățător?

— Apoi am să-ți fac o plângere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii domnii de pe-aici... Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întâi sentința, peste câteva zile, să vedem ce spun într-însa dumnealor!

Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea.

— I-aș fi putut face jalba și acuma – zise învățătorul după ce rămaseră singuri – dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal...

— Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zâmbind foarte mulțumit, cu gândurile la Rozica...

4

Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni.

Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoștea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:

— Vine!... Iute, iute!

Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.

— Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița silind pe Laura să roșească.

Trăsura se opri o clipa în uliță, înaintea casei.

— Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea.

Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni spre pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți îl întâmpinară în cor:

— Bine-ai sosit!

— Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dânsul intrând în cerdac și scuturându-și umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta... Din Lechința până aici n-a stat niciun minut... Dar bine c-am ajuns...

Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpânească, avea o înfățișare rece, zicându-i „Bună ziua, domnule!” Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mâna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant:

— Mi-a vorbit atâta despre dumneata... sora dumitale... încât te-am cunoscut imediat...

Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame caii. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd, unde se mai găsește puțin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug... Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbătește mâna lui Pintea, care, împreună cu ceilalți, zăboveau tot în cerdac.

— Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!... Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?... Haidem în casă!... Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!...

Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și copleșindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.

Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat