afară, dar se înţepenise. Am înjurat şi l-am împins şi mai tare. Un picior al scaunului a ieşit prin parbriz, arătând spre cer. Uşa tot nu voia să se închidă. Nici măcar pe-aproape. Am încercat să împing piciorul mai mult prin parbriz ca să pot închide uşa. Nici nu se gândea să se mişte, Scaunul se înţepenise de-a binelea. Am încercat să-l trag. Nu se mişca. În disperare, am împins şi am tras, am împins şi am tras. Dacă venea poliţia, eram terminat. După o vreme, am obosit. Am urcat pe scaunul şoferului. Nu există spaţiu de parcare pe stradă. Am dus maşina până în parcarea din faţa pizzeriei, cu uşa deschisă bălăngănindu-se încolo şi-ncoace. Am lăsat-o acolo cu uşa deschisă şi lumina din interior aprinsă. (Lumina nu se mai închidea.) Parbrizul era spart, piciorul scaunului ieşea afară în lumina lunii. Întreaga scenă era indecentă, nebunească. Mirosea a delincvenţă şi asasinat. Frumoasa mea maşină.

Am mers pe jos până acasă. Mi-am mai turnat o vodcă îndoită cu apă şi am sunat-o pe Tammie.

– Ascultă, dragă, sunt în încurcătură. Scaunul tău mi-a ieşit prin parbriz. Nici nu pot să-l scot, nici să-l bag înăuntru ca să închid uşa. Parbrizul e spart. Ce pot să fac? Ajută-mă, pentru Dumnezeu!

– O să te gândeşti tu la ceva, Hank.

A închis. Am sunat din nou.

– Dragă...

A închis. Când am sunat din nou, receptorul era ridicat din furcă: bîzzzz, bîzzzz, bîzzzz... M-am întins în pat. A sunat telefonul.

– Tammie...

– Hank, sunt eu, Valerie. Tocmai m-am întors acasă. Vreau să-ţi spun că maşina ta e parcată în faţa pizzeriei cu uşa deschisă.

– Mulţumesc, Valerie, dar nu pot să închid uşa. Am un scaun înţepenit şi ieşit prin parbriz.

– N-am observat asta.

– Mulţumesc de telefon.

Am adormit. Am avut un somn agitat. Mi-am făcut griji prin somn. Aveau să mă tracteze. Urmau să mă aresteze.

M-am trezit la şase douăzeci, m-am îmbrăcat şi m-am dus până la pizzerie. Maşina era tot acolo. Am băgat mâna înăuntru şi am tras de scaun. Tot nu se mişca. Furios, am tras şi am sucit, înjurând. Cu cât îmi era mai imposibil, cu atât mă enervam mai tare. Brusc, am auzit un pârâit de lemn. Eram inspirat, plin de energie. O bucată de lemn s-a rupt în mâinile mele. M-am uitat la ea, am aruncat-o pe stradă şi am continuat. S-a mai rupt ceva. Zilele petrecute în fabrici, zilele de descărcat vagoane de marfă, zilele de cărat cutii cu peşte îngheţat, zilele de cărat vite asasinate pe umăr dădeau roade. Totdeauna fusesem puternic, dar leneş. Acum făceam scaunul ăla bucăţi. În cele din urmă, l-am smuls din maşină. L-am atacat acolo în parcare, l-am făcut praf. Apoi, am cules bucăţile şi le-am stivuit frumos pe pajiştea din faţa casei cuiva.

Am urcat în maşină şi am găsit un spaţiu de parcare pe lângă casă. Nu mai trebuia decât să găsesc un magazin cu piese de mâna a doua, pe Santa Fe Avenue, să-mi cumpăr alt parbriz. Dar asta mai putea să aştepte. M-am întors, am băut două pahare de apă cu gheaţă şi m-am dus la culcare.

 

 

71.

 

Au trecut patru sau cinci zile. A sunat telefonul. Era Tammie.

– Ce vrei?

– Ascultă, Hank. Ştii poduleţul ăla pe care îl traversezi cu maşina când vii spre maică-mea?

– Da.

– Ei, chiar lângă el se vând nişte vechituri. Am trecut pe-acolo şi am văzut o maşină de scris. Nu costă decât douăzeci de dolari şi merge bine. Te rog, cumpără-mi-o, Hank.

– La ce-ţi trebuie o maşină de scris?

– Păi, nu ţi-am zis niciodată, dar întotdeauna am vrut să scriu.

– Tammie...

– Te rog, Hank. Doar chestia asta şi gata. Am să-ţi rămân prietenă pe viaţă.

– Nu.

– Hank...

– La naiba! Bine, am să ţi-o cumpăr.

– Ne întâlnim pe pod peste un sfert de oră. Vreau să mă grăbesc, înainte să mi-o ia cineva înainte. Am găsit un alt apartament şi frati-miu, împreună cu Filbert, m-ajută să mă mut.

Tammie n-a ajuns pe pod nici în cincisprezece, nici în douăzeci şi cinci de minute. M-am urcat în maşină şi m-am îndreptat către apartamentul maică-sii. Filbert încărca cutiile de carton în maşina lui Tammie. Nu m-a văzut. Am parcat ceva mai încolo.

Tammie a ieşit afară şi mi-a văzut maşina. Filbert tocmai urca în maşina lui. Avea şi el tot un Volks, unul galben. Tammie i-a făcut cu mâna şi i-a zis:

„Ne vedem mai târziu!"

Apoi a venit spre mine. Când a ajuns lângă maşină, s-a întins pe jos în mijlocul străzii şi a rămas acolo. Am aşteptat. Apoi s-a ridicat, a venit spre maşină şi a urcat. Am demarat. Filbert stătea în maşina lui. I-am făcut cu mâna când am trecut pe lângă el. Nu mi-a răspuns la salut. Avea ochii trişti. Pentru el, abia începea.

– Ştii, a zis Tammie, acum sunt cu Filbert.

Am izbucnit în râs. A fost un râs involuntar.

– Ar fi mai bine să ne grăbim. S-ar putea să fi cumpărat altcineva maşina?

– De ce nu-l laşi pe Filbert să cumpere rahatul ăla?

– Ascultă, dacă nu vrei s-o faci, opreşte şi lasă-mă să cobor.

Am oprit maşina şi am deschis uşa.

– Ascultă, nenorocitule, tu mi-ai zis că ai s-o cumperi! Dacă n-o s-o faci, am să încep să urlu şi am să-ţi sparg ferestrele.

– Bine. Maşina de scris e a ta. Am mers până la locul cu pricina. Obiectul era încă acolo.

– Maşina asta de scris şi-a petrecut întreaga viaţă de până acum într-un azil de nebuni, mi-a spus cucoana care o vindea.

– Ei, a ajuns la persoana potrivită, am răspuns. I-am dat cucoanei o bancnotă de 20 şi ne-am întors. Filbert dispăruse.

– Nu vrei să intri puţin? m-a întrebat Tammie.

– Nu, trebuie să plec.

 

 

72.

 

Şi-a dus singură maşina de scris în casă. Era una portabilă.

În săptămâna următoare am tot băut. Am băut zi şi noapte şi am scris 25 sau 30 de poezii nostalgice despre iubirea pierdută.

Într-o vineri scară a sunat telefonul. Era Mercedes.

– M-am măritat, a zis ea. Cu Little Jack. L-ai întâlnit la petrecere, în seara aia, când ai citit în Venice. E un tip drăguţ şi e plin de bani. Ne mutăm