nenumărate stalactite. Inginerul le cercetă granitul negru, dar nu zări nici o zgîrietură, nici o falie. Masa stîncii era compactă şi fără pori. Canalul exista probabil de cînd exista şi insula şi era de origine vulcanică, nefiind săpat de ape cum s-ar fi putut bănui. Pe pereţi se mai vedeau urme ale trecutului vulcanic, ce rezistaseră acţiunii apelor.

Pionierii coborau foarte încet. Ei se simţeau tulburaţi de faptul că se aventurau astfel în adîncimea unui masiv de granit, pe care nimeni nu-l mai cercetase pînă atunci. Oamenii noştri nu vorbeau, dar poate că tuturor le trecu prin gînd că s-ar putea ca vreo caracatiţă sau alt cefalopod uriaş să se fi introdus în cavitatea interioară, care avea legătură cu marea. De aceea, trebuiau să înainteze cu multă băgare de seamă.

Afară de asta, Top mergea în fruntea micului grup şi se puteau bizui pe inteligenţa lui, ştiind că va da sigur alarma, dacă va fi nevoie.

După ce coborîră vreo sută de picioare, urmînd un drum întortochiat, Cyrus Smith, care mergea în frunte, se opri şi tovarăşii săi îl ajunseră din urmă. Locul în care se opriseră era o scobitură, formînd o peşteră de mărime mijlocie. Picături de apă cădeau de pe boltă, dar ele nu proveneau dintr-o infiltraţie care străbătea masivul. Erau pur şi simplu ultimele urme lăsate de torentul care se rostogolise atîta vreme prin acest canal, iar din aerul puţin umed, nu se deosebea nici o emanaţie rău mirositoare.

— Ei bine, dragul meu Cyrus, rosti Gédéon Spilett, iată un loc retras, bine ascuns în aceste adîncimi, dar care la urma urmelor nu poate fi locuit.

— Dar de ce nu ? întrebă marinarul.

— Pentru că această grotă este prea mică şi prea întunecoasă !

— N-am putea oare s-o mărim, să săpăm nişte deschizături pe unde să pătrundă lumina zilei şi aerul ? întrebă Pencroff, care nu se mai îndoia de nimic.

— Să cercetăm mai departe, zise Cyrus Smith. Poate că mai la vale natura ne-a economisit această muncă.

— Adevărat, abia am făcut o treime din drum, observă Harbert.

— Aproximativ o treime, răspunse Cyrus Smith. Nu uitaţi că noi am coborît o sută de picioare, de la gura tunelului, şi se poate foarte bine ca la o sută de picioare mai jos...

Dar unde e Top ? întrebă Nab, întrerupîndu-l pe Cyrus.

Căutară în peşteră. Cîinele nu era acolo.

— Desigur şi-a continuat drumul, zise Pencroff.

— Să-l ajungem, hotărî Cyrus Smith. Continuară coborîrea. Inginerul observa cu luare-aminte deviaţiile suferite de canalul de scurgere al apei şi cu toate ocolurile pe care le făcea, îşi dădea destul de uşor seama de direcţia generală, care ducea spre mare.

Exploratorii mai coborîseră vreo cincizeci de picioare, cînd, atenţia le fu atrasă de sunete îndepărtate, care veneau din adîncurile masivului. Se opriră ascultînd. Sunetele, venind de-a lungul canalului, aşa cîtm vine vocea printr-un tub acustic, le ajungeau clare la urechi.

— Latră Top ! strigă Harbert

— Da, răspunse Pencroff, viteazul nostru cîine latră şi pare furios !

— Avem cu noi lăncile noastre cu vîrful de fier, spuse Cyrus Smith. Să fim cu ochii în patru şi, înainte !

— Devine din ce în ce mai interesant drumul ăsta; murmură Gédéon Spilett la urechea marinarului, care făcu un semn afirmativ.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se grăbiră să alerge în ajutorul cîinelui. Lătratul lui Top se auzea din ce în ce mai tare. Se simţea în vocea lui sacadată o furie ciudată. Să se fi luptat oare cu vreun animal căruia îi stînjenise odihna ? Fără a se mai gîndi la' pericolul care i-ar putea pîndi, exploratorii se simţeau cuprinşi de o grozavă curiozitate. Ei nu mai coborau prin canal, ci lunecau, ca să zicem aşa, de-a lungul peretelui şi, în cîteva minute, îl găsiră pe Top la vreo şaizeci de picioare mai jos, unde canalul dădea într-o peşteră măreaţă, în care Top se învîrtea pe loc, lătrînd cu furie. Pencroff şi Nab îşi ridicară torţele, care, aruncînd puternice fîşii de lumină, scoteau la iveală toate ieşiturile granitului. Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert, cu lăncile ridicate, aşteptau pregătiţi orice întîmplare neplăcută.

Uriaşa peşteră era goală. Exploratorii o străbătură în toate direcţiile, negăsind nimic, nici un animal. Şi, cu toate acestea, Top continua să latre. Nici mîngîierile, nici ameninţările nu-l putură linişti.

— Trebuie să fie pe undeva o ieşire, prin care se scurgeau apele lacului în mare, zise inginerul.

— Aşa-i, răspunse Pencroff. Să băgăm de seamă să nu cădem în vreo gaură.

— Du-te, Top, du-te ! strigă Cyrus Smith.

 Cîinele, aţîţat de cuvintele stăpînului său, alergă spre capătul opus al peşterii şi acolo începu să latre mai tare.

Pionierii îl urmară şi, la lumina torţelor zăriră gura unui adevărat puţ, care se deschidea în masivul de granit. Pe acolo se scurgeau deci apele, care se rostogoleau altădată în adîncurile masivului; de data aceasta, nu mai era vorba de un canal oblic, ci de un puţ perpendicular, în care nu puteau să se aventureze.

Aplecară torţele deasupra deschizăturii. Nu se vedea nimic. Cyrus Smith desprinse o creangă aprinsă şi o zvîrli în adînc. Sfîrîind, răşina, care începu să ardă în cădere cu o flacără mai vie, lumină interiorul puţului, totuşi pionierii nu zăriră nimic. în cele din urmă, flacăra se stinse cu un sfîrîit uşor, care dovedea că atinsese suprafaţa unei ape, desigur nivelul mării.

Calculînd durata căderii, inginerul trase concluzia că adîncimea puţului era de vreo nouăzeci de picioare.

Prin urmare, solul cavernei era aşezat la nouăzeci de picioare deasupra nivelului mării.

— Iată locuinţa noastră, spuse Cyrus Smith.

— Dar parcă a mai fost locuită înainte de o fiinţă oarecare, răspunse Gédéon Spilett, care încă nu era lămurit.

— Ei, bine, fiinţa aceea, amfibie sau ce-o fi fost, a fugit prin deschizătura puţului, răspunse inginerul, şi ne-a lăsat nouă locul.

— Nu ştiu ce o fi fost, adăugă marinarul, dar tare aş fi vrut să fiu eu în locul lui Top acum un sfert de oră. Sînt sigur că n-a lătrat el degeaba!

Cyrus Smith îşi privi cîinele şoptind:

— Da, cred că Top ştie mai multe decît noi în multe privinţe.

Totuşi, dorinţa pionierilor noştri fusese în parte împlinită. Aveau la îndemînă o