— Impotent nu sunt, replică Breuer. Chiar dacă m-am ţinut departe de sex, mai curge încă multă sevă. Rusoaica aceea, de exemplu. Şi am avut şi eu aceleaşi gânduri ca şi tine cu privire la prostituatele de pe Kirstenstrasse. De fapt, o parte a problemei este că am atâtea gânduri despre sex vizând o altă femeie, încât mă simt vinovat s-o ating pe Mathilde.

  Brauer observă cum confidenţele lui Max îl făcuseră să vorbească mai uşor. Poate că Max, în maniera lui grosolană, s-ar fi putut descurca mai bine cu Nietzsche decât o făcuse el.

  — Dar important nu e nici asta, se trezi Brauer conti-nuând, e altceva! Ceva mai diabolic dinlăuntrul meu. Ştii, mă gândesc să plec. N-aş face-o niciodată, dar mă tot gân-desc să-mi strâng pur şi simplu lucrurile şi să părăsesc totul – pe Mathilde, copiii, Viena. Continuu să am gândul acesta nebunesc, şi ştiu că e nebunesc – nu trebuie să mi-o spui tu, Max —, că toate problemele mele s-ar rezolva pur şi simplu dacă aş găsi o cale să mă desprind de Mathilde.

  Max scutură din cap, oftă, apoi luă nebunul lui Brauer şi începu să construiască un invincibil atac la regină. Brauer se lăsă greu pe spătarul fotoliului. Cum avea să trăiască încă zece, douăzeci, treizeci de ani pierzând în faţa apărării franceze a lui Max şi a infernului gambit al reginei sale?

  CAPITOLUL 11

  Dreuer stătea în pat în noaptea aceea gândindu-se încă la gambitul reginei şi la comentariul lui Max despre femeile frumoase şi bărbaţii obosiţi. îngrijorarea cu privire la Nietzsche îi mai scăzuse. Cumva, discuţia cu Max îl ajutase. Poate că, în toţi anii ăştia, îl subestimase pe Max. Acum, Mathilde, întorcându-se din camera copiilor, se urcă în pat, veni aproape de el şi şopti: „Noapte bună, Josef." S-a prefăcut că doarme.

  Cioc! Cioc! Cioc! O bătaie puternică în uşa din faţă. Breuer se uită la ceas. Patru şi patruzeci şi cinci. Se trezi repede – niciodată nu dormea adânc – îşi înşfacă halatul şi o porni de-a lungul coridorului. Louis ieşi din camera ei, dar îi făcu semn să se întoarcă. Din moment ce se sculase, avea să deschidă el uşa.

  Portarul, cerându-şi scuze că îl trezise, spuse că era cineva afară care îl solicita pentru o urgenţă. Jos, în vestibul, Breuer găsi un bărbat în vârstă aştepfându-l în picioare. Nu purta pălărie şi în mod evident străbătuse pe jos o distanţă lungă – respiraţia îi era precipitată, părul îi era acoperit de zăpadă, iar nasul îi curgea, făcând ca mustaţa lui groasă, îngheţată, să semene cu o mătură mare.

  — Domnul doctor Breuer? întrebă el, vocea tremurându-i de agitaţie.

  Breuer făcu un semn afirmativ, iar el se prezentă drept Herr Schlegel, îndinând capul şi atingându-şi fruntea cu degetele de la mâna dreaptă, o reminiscenţă atavică a ceea ce fusese, în vremuri mai bune, un salut elegant.

  — Un pacient al dumneavoastră din hotelul meu este bolnav, foarte bolnav, spuse el. Nu poate vorbi, dar am găsit cartea asta de vizită în buzunarul său.

  Examinând cartea de vizită pe care i-o întinse Herr Schlegel, Breuer văzu numele şi adresa lui scrise pe o parte, iar pe verso:

  PROFESOR FRIEDRICH NIETZSCHE.

  Profesor de filologie Universitatea din Basel.

  Se hotărî pe loc. îi dădu lui Herr Schlegel instrucţiuni clare pentru a-l găsi pe Fischmann cu fiacrul lui.

  — Şi până vă întoarceţi, eu voi fi îmbrăcat. îmi puteţi povesti despre pacient în drum spre Gasthaus.

  Douăzeci de minute mai târziu, Herr Schlegel şi Breuer erau înfăşuraţi în pături şi purtaţi pe străzile reci, înzăpezite. Hotelierul povesti că profesorul Nietzsche se afla la Gasthaus de la începutul săptămânii.

  — Un oaspete foarte bun. Nici un fel de probleme.

  — Spuneţi-mi despre boala lui.

  — Toată săptămâna şi-a petrecut timpul în camera lui. Nu ştiu ce face acolo sus. De câte ori îi duc ceaiul dimineaţa stă la masă şi mâzgăleşte. Asta m-a mirat pentru că, ştiţi, aflasem că nu vede prea bine. Acum două sau trei zile, a venit o scrisoare pentru el, cu timbru de Basel. I-am dus-o sus, iar câteva minute mai târziu a venit jos mijindu-şi ochii şi clipind. Mi-a spus că avea probleme cu ochii şi m-a rugat să-i citesc eu. Spunea că e de la sora lui. Am început, dar după primele câteva rânduri – ceva despre un scandal cu nişte ruşi – a părut supărat şi mi-a cerut-o înapoi. Am încercat să prind restul dintr-o privire înainte de a i-o întinde, dar n-am apucat să văd decât cuvintele „deportare" şi „poliţie".

  Ia masa în oraş, deşi nevastă-mea s-a oferit să-i gătească. Nu ştiu unde mănâncă – nu mi-a cerut sfatul. Nu prea vorbeşte, deşi într-o seară a spus că se duce la un concert gratuit. Dar nu este timid, nu de asta este tăcut. Am observat mai multe lucruri'ân privinţa tăcerii lui.

  Hotelierului, care dndva lucrase zece ani în serviciul de informaţii al armatei, îi era dor de vechea lui meserie şi se distra privindu-şi oaspeţii ca pe nişte enigme şi încer-când să construiască un portret din micile detalii pe care le surprindea la hotel. Pe drumul lung spre casa lui Breuer, îşi adunase laolaltă toate indiciile cu privire la profesorul Nietzsche şi repetase prezentarea pe care avea să i-o facă doctorului. Era o ocazie rară: de obicei nu avea o audienţă pe măsură, soţia lui sau ceilalţi proprietari de hoteluri fiind prea neciopliţi pentru a-i aprecia adevăratele aptitudini pentru deducţie.

  Dar doctorul îl întrerupse.

  — Boala lui, domnule Schlegel?

  — Da, da, domnule doctor.

  Şi, ascunzându-şi dezamăgirea, Herr Schlegel relată cum vineri dimineaţa pe la nouă Nietzsche îşi plătise nota şi ieşise, spunând că avea să plece în după-amiaza aceea şi că se va întoarce înainte de prânz pentru a-şi lua bagajele.

  — Trebuie să fi lipsit puţin de la recepţie, căci nu l-am văzut