când s-a întors. Păşeşte foarte uşor, ştiţi, ca şi cum n-ar vrea să fie urmărit. Şi nu poartă umbrelă, astfel că nu-mi pot da seama după suportul de umbrele din hol dacă e în hotel sau nu. Cred că nu vrea să ştie nimeni unde este, când e în hotel şi când nu. Se pricepe, se pricepe – suspect de bine – să intre şi să iasă fără să atragă atenţia.

  — Dar boala lui?

  — Da, da, doctore. Pur şi simplu m-am gândit că unele din aceste lucruri ar putea fi importante pentru diagnostic. Ei bine, mai târziu, după-amiază, pe la trei, nevastă-mea, ca întotdeauna, a intrat să facă curat la el în cameră, şi el era acolo – nici gând să fi plecat la gară! Era întins pe pat gemând, cu mâna la cap. Ea m-a chemat imediat, iar eu i-am spus să-mi ţină locul la recepţie – n-o las niciodată nepăzită. Iată de ce, mă înţelegeţi, am fost surprins că s-a întors în cameră fără ca eu să-l văd.

  — Şi apoi?

  Breuer îşi pierduse răbdarea – Herr Schlegel, hotărî el, citise cam prea multe povestiri poliţiste suculente. Şi totuşi mai era o grămadă de timp pentru a suporta dorinţa evidentă a însoţitorului său de a spune tot ce ştia. Mai erau vreo doi kilometri până la hotelul din districtul al treilea, sau pe Landstrasse, şi în ninsoarea din ce în ce mai deasă vizibilitatea era atât de proastă încât Fischmann coborâse şi îşi conducea calul încet pe străzile îngheţate.

  — Am intrat în camera lui şi l-am întrebat dacă îi este rău. Mi-a spus că nu se simte bine, o mică durere de cap – că-mi va plăti pentru încă o zi şi că va pleca mâine. Mi-a spus că are adesea dureri din astea şi că îi este mai bine dacă nu vorbeşte şi nu se mişcă. Nu e nimic de făcut, mi-a spus, decât să aştepte să treacă. Era foarte rece – de obicei e aşa, dar azi parcă mai mult, era de-a dreptul de gheaţă. Nu era nici o îndoială, vroia să fie lăsat singur.

  — Şi apoi?

  Breuer tremura. Frigul îi pătrundea în oase. Oricât de enervant era Herr Schlegel, lui Breuer îi făcea plăcere să audă că şi alţii îl găsesc dificil pe Nietzsche.

  — M-am oferit să aduc un doctor, dar arunci a devenit foarte agitat! Trebuia să-l fi văzut. „Nu! Nu! Nici un doctor! Ei nu fac decât să înrăutăţească lucrurile! Nici un doctor!" N-a fost tocmai nepoliticos – nue niciodată, ştiţi – doar foarte rece! întotdeauna manierat. Se vede că e de familie bună. O şcoală particulară bună, pot să pun pariu. Se învârte în cercuri înalte. La început nu puteam să înţeleg de ce nu stă la un hotel mai scump. Dar m-am uitat la hainele lui – poţi să-ţi dai seama de multe după haine, ştiţi – etichete bune, material bun, bine croite, pantofi italieneşti de calitate. Dar toate, chiar şi lenjeria, sunt uzate, foarte uzate, cârpite de multe ori, iar hainele aşa de lungi nu se mai poartă de zece ani. I-am spus soţiei mele ieri că este un aristrocrat sărac care habar n-are cum să se descurce în lumea de azi. Pe la începutul săptămânii mi-am permis să-l întreb despre originea numelui de Nietzsche, şi a mormăit ceva despre vechea aristocraţie poloneză.

  — Ce s-a întâmplat pe urmă, după ce a refuzat doctorul?

  — A continuat să insiste că se va simţi bine dacă va fi lăsat singur. în felul lui manierat, mi-a sugerat să-mi văd naibii de treabă. E genul care suferă în tăcere – sau are ceva de ascuns. Şi încăpăţânat! Dacă n-ar fi fost aşa de încăpăţânat, v-aş fi putut chema ieri, înainte de a începe să ningă, şi n-ar fi trebuit să vă trezesc la ora asta.

  — Ce altceva aţi mai observat? Herr Schlegel fu încântat de întrebare.

  — Păi, întâi că a refuzat să lase vreo adresă unde să i se trimită corespondenţa, iar adresa precedentă era suspectă: Mesageria Generală, Rapallo, Italia. N-am auzit niciodată de Rapallo, iar când l-am întrebat unde se află mi-a spus doar: „Pe litoral". Normal că trebuie anunţată poliţia: izolarea lui, faptul că se strecoară hoţeşte, fără umbrelă, nu lasă adresa, şi scrisoarea aceea – probleme cu nişte ruşi, deportare, poliţie. Bineînţeles, am căutat scrisoarea când i-am făcut curat în cameră, dar n-am reuşit s-o găsesc. A ars-o, cred, sau a ascuns-o.

  — N-aţi chemat poliţia? întrebă Breuer neliniştit.

  — încă nu. Mai bine aştept până se luminează. Face rău la afaceri. Nu vreau ca poliţia să-mi deranjeze ceilalţi clienţi în mijlocul nopţii. Şi, apoi, colac peste pupăză, se îmbolnăveşte, aşa deodată! Vreţi să ştiţi ce cred eu?

  Otravă!

  — Doamne fereşte, nu! Breuer aproape că tipa. Nu, sunt sigur că nu. Vă rog, Herr Schlegel, uitaţi de poliţie! Vă asigur, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. îl cunosc pe omul ăsta. Garantez eu pentru el. Nu este spion. Este exact ce scrie pe cartea de vizită, profesor universitar. Şi are, într-adevăr, des aceste dureri de cap; de aceea a venit la mine. Vă rog să vă liniştiţi.

  În lumina pâlpâitoare a felinarului fiacrului, Breuer putu vedea că Herr Schlegel nu se linişteşte şi adăugă:

  — Totuşi, înţeleg că un observator fin ar putea ajunge la această concluzie. Dar aveţi încredere în mine în această chestiune. Responsabilitatea va fi a mea.

  Încercă să-l facă pe hotelier să revină la boala lui Nietzsche.

  — Spuneţi-mi, după ce l-aţi" văzut după-amiază, ce s-a mai întâmplat?

  — Am mai intrat de două ori să văd dacă are nevoie de ceva – ştiţi, ceai sau ceva de mâncare. De fiecare dată mi-a mulţumit şi a refuzat, fără să întoarcă măcar capul. Părea slăbit şi era palid la faţă.

  Herr Schlegel se opri o clipă, apoi – neputându-se stăpâni să nu comenteze – adăugă: