class="p1">  — Nici o recunoştinţă pentru că eu sau nevastă-mea ne-am interesat de el – nu e o persoană caldă, ştiţi. De fapt, părea deranjat de bunătatea noastră. Noi îl ajutăm şi pe el îl deranjează! Asta nu i-a căzut bine nevesti-mii. S-a supărat şi ea şi n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu el – vrea să-l vadă plecat mâine.

  Ignorându-i tânguiala, Breuer întrebă:

  — Ce s-a întâmplat pe urmă?

  — L-am văzut din nou pe la trei noaptea. Herr Spitz, oaspetele din camera de alături de el, a fost trezit – de zgomotul unei mobile răsturnate, a spus el, apoi a auzit un geamăt, un ţipăt chiar. Neprimind nici un răspuns la bătaia lui în uşă şi găsind-o încuiată, Herr Spitz m-a trezit pe mine. E un om timid, drept care se tot scuza că m-a trezit. Dar a făcut bine. I-am spus-o imediat.

  Profesorul încuiase uşa pe dinăuntru. A trebuit să sparg broasca – şi trebuie să insist să-mi dea banii pentru una nouă. Când am intrat, l-am găsit fără cunoştinţă, gemând şi zăcând doar în lenjeria de corp pe salteaua goală. Toate hainele lui şi toate aşternuturile de pat erau azvârlite în jur. Eu cred că nu s-a dat jos din pat, dar s-a dezbrăcat şi a aruncat totul pe podea – nici un obiect nu se afla la mai mult de un metru de pat. Era neobişnuit pentru el, cu totul neobişnuit, domnule doctor. El este în general un om ordonat. Nevastă-mea a fost şocată la vederea dezordinii – a vomat peste tot, va dura o săp-tămână până când camera să poată fi închiriată din nou, până să se ducă duhoarea. Ar trebui, în mod normal, să plătească pentru această săptămână. Şi pete de sânge pe cearşaf – l-am întors şi m-am uitat, dar nici o rană – sân-gele trebuie să fi fost în ce-a vomat.

  Herr Schlegel scutură din cap.

  — Atunci l-am căutat în buzunare, am găsit adresa dumneavoastră şi am venit să vă iau. Soţia mea a spus să aşteptăm până în zori, dar m-am gândit că ar putea să moară până atunci. Nu trebuie să vă spun ce înseamnă asta – pompe funebre, anchetă oficială, poliţie în jur toată ziua. Am văzut asta de multe ori – ceilalţi oaspeţi vor pleca în douăzeci şi patru de ore. în hotelul cumnatului meu, în Schwartzwald, au murit doi oaspeţi într-o săptămână. Ştiţi că, după zece ani, oamenii încă mai refuză să ia acele camere ale morţii? Şi le-a refăcut complet – perdele, zugrăveală, tapet. Şi totuşi oamenii le evită. Vorbele circulă, sătenii discută, ei nu uită niciodată.

  Herr Schlegel scoase capul pe fereastră, privi în jur şi strigă la Fishmann:

  — Prima la dreapta, clădirea următoare! Se întoarse spre Breuer:

  — Am ajuns! Casa aceea, domnule doctor! Spunându-i lui Fischmann să aştepte, Breuer îl urmă pe Herr Schlegel în Gasthaus, urcând patru şiruri înguste de trepte. Aspectul modest al casei scărilor stătea mărturie afirmaţiei lui Nietzsche că îl interesa doar să subziste: o curăţenie impecabilă; un covor jerpelit, cu câte un alt model decolorat la fiecare etaj; fără balustradă; nici un fel de mobilă între etaje. Pereţii zugrăviţi recent în alb nu erau împodobiţi cu nici un tablou sau ornament – nici măcar un certificat oficial de inspecţie.

  Răsuflând din greu din cauza urcuşului, Breuer fl urmă pe Herr Schlegel în camera lui Nietzsche. îi trebui o clipă să se obişnuiască cu mirosul greu, dulce-acrişor, de vomă, apoi cercetă rapid încăperea. Era aşa cum o descrisese Herr Schlegel. De fapt, exact aşa – hotelierul nefiind doar un observator excelent, căci lăsase totul neatins, astfel încât să nu distrugă vreun indiciu preţios.

  Pe un pat îngust într-un colţ al camerei zăcea Nietzsche, îmbrăcat numai cu lenjeria de corp, dormind profund, probabil în comă. Cu siguranţă că nu făcuse nid o mişcare ca reacţie la zgomotele făcute de ei când intraseră în cameră. Breuer îl lăsă pe Herr Schlegel să strângă hainele împrăştiate ale lui Nietzsche şi cearşafurile îmbibate de vomă şi pătate de sânge.

  O dată dispărute acestea, ieşi la iveală dt de goală era camera. Nu diferea de o celulă de închisoare, se gândi Breuer: de-a lungul unui perete se afla o masă de lemn şubredă pe care erau doar o lanternă şi o carafă cu apă umplută pe jumătate. în faţa mesei se afla un scaun drept de lemn, iar sub masă erau valiza şi servieta lui Nietzsche – amândouă prinse cu un lanţ uşor şi încuiate cu lacăte. Deasupra patului era o ferăstruică soioasă, cu o perdea galbenă decolorată, jalnică, singura concesie făcută esteticii din cameră.

  Breuer ceru să fie lăsat singur cu padentul său. Curiozitatea fiind mai puternică dedt oboseala, Herr Schlegel protestă, apoi cedă atunci când Breuer îi aminti de obligaţiile faţă de ceilalţi oaspeţi: pentru a fi o gazdă bună, trebuie să-şi recupereze somnul.

  Rămas singur, Breuer mări flacăra lămpii de gaz şi cercetă scena mai atent. Ligheanul de email de pe podea, lângă pat, era pe jumătate plin cu o borâtură verde deschis, amestecată cu sânge. Salteaua, faţa şi pieptul lui Nietzsche aveau pe ele urme uscate de vomă – fără îndoială că îi fusese prea rău sau fusese prea amorţit pentru a ajunge la lighean. Lângă lighean se afla un pahar pe jumătate plin cu apă, iar lângă acesta o stiduţă plină pe trei sferturi cu nişte tablete mari, ovale. Breuer studie, apoi gustă o tabletă. Cel mai probabil doral hidrat – asta i-ar explica starea de amorţeală; dar nu putea fi sigur pentru că nu ştia când luase Nietzsche pastilele. Avusese timp să le absoarbă în sânge înainte de a vomita tot ce avea în stomac? Calculând numărul de pastile care lipseau din flacon, Breuer trase rapid concluzia că şi dacă Nietzsche le-ar fi luat pe toate în seara aceea şi stomacul său ar fi absorbit tot dorul, ar fi consumat o doză periculoasă, dar nu letală. Dacă ar