fi fost mai mare, Breuer ştia că n-ar fi putut face mare lucru: spălaturile stomacale n-ar fi avut nid un rost, din moment ce stomacul lui Nietzsche era acum gol, iar el era mult prea amorţit – şi prdbabil îi era prea greaţă – pentru a ingera orice stimulent pe care Breuer i l-ar fi putut da.

  Nietzsche arăta ca un muribund: cenuşiu la faţă, cu ochii micşoraţi; cu tot corpul rece, îngălbenit, cu pete roşii pe piele. Respiraţia îi era greoaie, iar pulsul slab, dar ajungând la o sută cincized şi şase pe minut. Acum Nietzsche tremura, dar când Breuer încercă să-l acopere cu una dintre păturile pe care le lăsase Frâu Schlegel, gemu şi o azvârli la o parte. Probabil o hipersensibilitate, se gândi Breuer: totul e dureros, chiar şi simpla apăsare a unei pături.

  — Domnule profesor, domnule profesor, îl chemă. Nid un răspuns. Nietzsche nu se mişcă nid dnd strigă, mai tare: Friedrich, Friedrich. Apoi: Fritz, Fritz.

  Nietzsche tresări ca reacţie la sunet, şi tresări din nou când Breuer încercă să-i ridice pleoapele. Hipersensibilitate chiar la sunet şi lumină, observă Breuer, şi se ridică să facă lumina mai mică şi să mărească focul în soba cu gaz.

  Un examen mai amănunţit confirmă diagnosticul lui Breuer de migrenă spastică bilaterală: faţa lui Nietzsche, în special fruntea şi urechile, erau red şi palide; pupilele îi erau dilatate; şi ambele artere temporale erau atât de contractate îndt le simţeai ca pe nişte corzi subţiri şi îngheţate în tâmple.

  Cu toate acestea, principala sursă de îngrijorare a lui Breuer nu era migrena, ci tahicardia care îi punea în pericol viaţa; şi începu, în duda zbaterilor lui Nietzsche, să apese puternic cu degetul mare pe artera carotidă din dreapta. în mai puţin de un minut pulsul padentului său scăzu la optzed. După ce îi observă atent starea cardiacă încă vreo cindsprezece minute, Breuer se simţi satisfăcut şi îşi îndreptă atenţia către migrenă.

  Căutindân trusa medicală nişte tablete de nitroglicerină, îi ceru lui Nietzsche să deschidă gura, dar nu obţinu nici o reacţie. Când încercă să-i deschidă gura cu forţa, Nietzsche îşi încleşta di^ft* a^t ^e tare mc*t Breuer abandonă efortul. Poate că va rfleT%* Vcu amil-nitrat, se gândi Breuer. Turnă patru picături pe ° &P& Şi ° ţinu sub nasul lui Nietzsche. Acesta respi*^' tresări şi se întoarse cu spatele. Refractar până la capă*/ chiar?i m stare de inconştienţă, se gândi Breuer.

  Îşi aşeză ^mândouă mâinile pe tâmplele lui Nietzsche şi începu, mai î11*^ uŞOf/ apoi cu presiune din ce în ce mai mare să-i maseze capul şi ceafa. Se concentra mai ales asupra acelof zone ce păreau, după reacţiile pacientului său să fie cele ma* sensibile. în timp ce făcea asta, Nietzsche striga şi ^ scutura capul frenetic. Dar Breuer insistă şi îşi conţină calm treaba, şoptindu-i tot timpul în ureche cu blândeâe: «Suportă durerea, Fritz, suportă durerea

  _asta o sa te ajute." Nietzsche se zbătu mai puţin, dar continuă să geamă – un „Nuuu" repetat, gutural, adânc, agonizant.

  Trecură %ec&> cincisprezece minute. Breuer continua să maseze. Du?& douăzeci de minute, gemetele se îmblân-ziră apoi îrtcetară, dar buzele lui Nietzsche se mişcau, murmurând ceva ^e neînţeles. Breuer îşi aplecă urechea spre eura lui Nietzsche dar tot nu putu distinge cuvintele. Să fi fost f teacă, pleacă, pleacă" sau poate „Lasă-mă, lasă-mă"? N« Putea fi şiŞ^-

  Trecură tţ*^260^ treizeci şi cinci de minute. Breuer continua să ma?eze- ^aţa ^ Nietzsche era mai caldă, îi revenea culoare^- Poate că spasmul era pe sfârşite. Deşi era încă amorţit/ Nietzsche părea că răsulfă mai uşor. Murmurul contifl11^' ceva mai tare, ceva mai clar. Din nou, Breuer îşi plec^ urechea spre buzele lui Nietzsche. Putea distinge cuvintele acum, deşi la început nu-i veni să-şi creadă urect^01"- Nietzsche spunea: „Ajută-mă, ajută-mă, 4^" ajută-mă, aj Breuer fu năpădit de un val de compasiune. „Ajută-mă!" Deci, se gân^i/ *at^ ce ^"a cerut tot timpul. Lou Salome s-a înşelat: prietenul ei este în stare să ceară ajutor, dar acesta este tin alt Nietzsche, unul pe care-l întâlnesc pentru prima Breuer îşi odihni mâinile şi făcu câţiva paşi prin mica celulă a lui Nietzsche. Apoi înmuie un prosop în apa rece din carafă, puse compresa pe sprâncenele pacientului său, care dormea, şi şopti:

  — Da, o să te ajut, Fritz. Poţi conta pe mine. Nietzsche tresări. Poate că atingerea e încă dureroasă, se gândi Breuer, dar continuă să ţină compresa acolo. Nietzsche deschise uşor ochii, se uită la Breuer, şi duse mâna la arcadă. Poate că intenţiona numai să-şi scoată compresa, dar mâna lui se apropie de a lui Breuer şi pentru o clipă, doar pentru o clipă, mâinile li se atinseră.

  Trecu încă o oră. Se lumina de ziuă, era aproape şapte şi jumătate. Starea lui Nietzsche părea stabilă. Nu prea mai e mare lucru de făcut în momentul acesta, se gândi Breuer. Era mai bine să aibă grijă de ceilalţi pacienţi acum şi să se întoarcă mai târziu, când efectul cloralului va fi trecut. După ce-şi acoperi pacientul cu o pătură uşoară, Breuer scrise un bilet în care spunea că se va întoarce înainte de prânz, mută un scaun lângă pat şi puse biletul pe el, la vedere. Coborând, îi dădu instrucţiuni lui Herr Schlegel, care se afla la postul său, la recepţie, să treacă pe la Nietzsche din jumătate în jumătate de oră. Breuer fl trezi pe Fischmann, care aţipise pe un scaun în vestibul, şi ieşiră împreună în ninsoarea dimineţii pentru a-şi începe seria vizitelor la domiciliu.

  Când se întoarse, patru ore mai târziu, fu întâmpinat de Herr Schlegel care şedea la postul său, la recepţie. Nu, nu se mai întâmplase nimic: Nietzsche dormise continuu. Da, părea să-i fie mai bine, se şi comportase mai bine – câte un geamăt, când şi când, dar nu ţipase, nu se zbătuse şi nu vomase.

  Pleoapele lui Nietzsche tremurară când Breuer intră în cameră, dar continuă să doarmă profund, chiar şi atunci când Breuer i