— Domnule profesor, mă auziţi? Nici un răspuns.

  — Fritz, îl chemă Breuer.

  Ştia că e îndreptăţit să i se adreseze neprotocolar pacientului său – adesea pacienţi în stare de amorţeală ar răspunde mai degrabă unui nume mai vechi, din tinereţe – dar tot se simţea vinovat, ştiind că o făcea şi pentru el însuşi; îi plăcea să i se adreseze lui Nietzsche cu familiarul „Fritz".

  — Fritz! Sunt eu, Breuer. Mă auzi? Poţi să deschizi ochii?

  Aproape imediat, ochii lui Nietzsche se deschiseră. Aveau oare o privire încărcată de reproş? Breuer reveni imediat la adresarea oficială.

  — Domnule profesor. V-aţi întors printre cei vii, mă bucur s-o constat. Cum vă simţiţi?

  — Nemulţumit – vocea lui Nietzsche era moale, iar cuvintele erau neclare – că trăiesc. Nemulţumit. Nid o teamă de întuneric. Groaznic, mă simt groaznic.

  Breuer puse mâna pe arcada lui Nietzsche, în parte pentru a-i lua temperatura, dar şi pentru a-i oferi alinare. Nietzsche se trase înapoi, smucindu-şi capul mai încolo cu dţiva centimetri. Poate că încă este hipersensibil, îşi zise Breuer. Dar mai târziu, când făcu o compresă rece şi o întinse spre fruntea lui Nietzsche, acesta, cu o voce slabă, pierită, spuse „Pot să fac şi eu asta" şi, luând compresa de la Breuer, şi-o puse singur.

  Restul consultaţiei lui Breuer fu încurajator: pulsul pacientului său era acum şaptezeci şi şase, îi mai venise sângele în obraji, iar arterele temporale nu-i mai pulsau spasmodic.

  — îmi simt craniul zdruncinat, spuse Nietzsche. Durerea mi s-a schimbat – nu mai e ascuţită, acum e mai degrabă ca o zgârietură adâncă şi dureroasă pe creier.

  Deşi îi era încă prea greaţă ca să înghită medicamente, era acum în stare să accepte capsula de nitroglicerină pe care Breuer i-o puse sub limbă.

  În următoarea oră, Breuer şezu şi conversă cu pacientul său, care devenea din ce în ce mai comunicativ.

  — Am fost îngrijorat pentru dumneavoastră. Aţi fi putut să muriţi. O asemenea doză de doral e mai degrabă otravă decât tratament. Vă trebuie ori un medicament care să atace sursa migrenei, ori unul care să atenueze durerea.

  Cloralul nu face nid una nid alta – este un sedativ, iar ca să vă facă inconştient în faţa unei asemenea dureri e nevoie de o doză care ar putea fi foarte bine fatală. Ştiţi, aproape a fost. Iar pulsul dumneavoastră a fost periculos de neregulat.

  Nietzsche scutură din cap.

  — Nu vă împărtăşesc îngrijorarea.

  — Asta înseamnă.?

  — în privinţa rezultatului, şopti Nietzsche.

  — Că vă putea fi fatal, adică?

  — Nu, în toate privinţele – în toate.

  Vocea lui Nietzsche era aproape de plânset. Breuer îşi îmblânzi şi el vocea.

  — Speraţi să muriţi?

  — Trăiesc? Mor? Cui îi pasă? Nici o urmă, nid o urmă.

  — Ce vreţi să spuneţi? întrebă Breuer. Că nu va rămâne nid o urmă, nici un loc pentru dumneavoastră? Că nu vi se va simţi lipsa? Că n-o să-i pese nimănui?

  O lungă tăcere. Cei doi rămaseră împreună în linişte, iar curând Nietzsche respira adânc, deoarece adormise la loc. Breuer îl mai privi câteva minute, apoi lăsă un bilet pe scaun spunând că se va întoarce mai târziu în după-amiaza aceea sau seara. Din nou, îl instrui pe Herr Schlegel să se ducă frecvent să vadă ce-i face padentul, dar să nu se deranjeze să-i ofere ceva de mâncare – poate doar apă caldă, căd profesorul nu avea să fie în stare să digere nimic solid încă o zi.

  Când se întoarse, la ora şapte, Breuer se înfiora intrând la Nietzsche în cameră. Lumina jalnică a unei singure luminări arunca umbre pâlpâitoare pe pereţi şi îl arăta pe padentul său stând culcat în întuneric, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate pe piept, complet îmbrăcat cu costumul său negru şi pantofii negri grei. Era asta, se întrebă Breuer, o previziune a lui Nietzsche zăcând pe catafalc, singur şi nebodt de nimeni?

  Dar nu era nid mort, nici adormit. Tresări la auzul vocii lui Breuer şi, cu efort şi cu o durere vădită, se ridică în capul oaselor, cu capul în mâini şi cu picioarele atârnând pe marginea parului. îi făcu semn lui Breuer să se aşeze şi el.

  — Cum vă simţiţi acum? '

  — Capul mi-e încă strâns într-o menghină de oţel. Stomacul meu speră să nu mai întâlnească nicicând mân-carea. Ceafa şi spatele – aici – Nietzsche arătă spre ceafă şi spre partea de sus a omoplaţilor – îmi sunt chinuitor de sensibile. în afară de toate astea însă, mă simt îngrozitor.

  Breuer întârzie să zâmbească. înţelese ironia neaşteptată a lui Nietzsche abia o clipă mai târziu, când observă grimasa pacientului său.

  — Dar cel puţin mă aflu în ape cunoscute. Am mai avut de multe ori această durere.

  — Atunci aceasta a fost o criză tipică?

  — Tipică? Tipică? Să mă gândesc. Din punct de vedere doar al intensităţii, aş spune că a fost o criză puternică. Din ultimele mele o sută de crize, poate numai cincisprezece sau douăzeci au fost mai puternice. Cu toate astea, am avut şi multe crize mai rele.

  — Cum aşa?

  — Au durat mult mai mult, durerea continuând adesea timp de două zile. Ştiu că e un lucru rău, din câte mi-au spus alţi medici.

  — Cum explicaţi că aceasta a fost scurtă? Breuer bâjbâia, încercând să descopere cât de mult îşi amintea Nietzsche din ultimele şaisprezece ore.

  — Ştim amândoi răspunsul la această întrebare, domnule doctor. Vă sunt recunoscător. Ştiu că încă m-aş mai zvârcoli de durere în patul ăsta dacă n-aţi fi fost dumneavoastră. Aş vrea să existe un mod semnificativ în care să vă pot răsplăti. Cum asta nu se poate, trebuie să ne mărginim la practica curentă. Sentimentele mele în privinţa datoriilor şi plăţilor sunt neschimbate şi aştept de la dumneavoastră o