notă de plată corespunzătoare timpului pe care mi l-aţi consacrat. Conform socotelilor lux Herr Schlegel – care nu suferă de lipsă de precizie – nota ar trebui să fie considerabilă.

  Deşi dezamăgit să-l audă pe Nietzsche revenind la tonul său oficial, distant, Breuer spuse să îi va da instrucţiuni lui Frâu Becker să-i pregătească nota luni.

  Dar Nietzsche scutură din cap.

  — Ah, am uitat, cabinetul dumneavoastră nu e deschis duminica, dar mi-am propus ca mâine să iau trenul spre Basel. Nu există vreun mod în care să-mi plătesc datoria acum?

  — Spre Basel? Mâine? Categoric nu, domnule profesor, nu înainte de a vă trece criza asta. în ciuda neînţelegerilor pe care le-am avut în această săptămână, daţi-mi voie acum să acţionez ca medic al dumneavoastră. Acum numai câteva ore, vă aflaţi în comă, cu o aritmie periculoasă. Este mai mult decât neînfelept să plecaţi mâine, este primejdios. Şi mai este încă un factor: multe migrene pot recidiva imediat în absenţa unei odihne suficiente. Cu siguranţă că aţi observat acest lucru.

  Nietzsche tăcu o clipă, în mod evident cugetând la vorbele lui Breuer. Apoi dădu din cap afirmativ.

  — Sfatul dumneavoastră va fi luat în seamă. Sunt de acord să mai rămân o zi şi să plec luni. Pot să vă văd luni dimineaţă?

  Breuer dădu din cap.

  — Pentru nota de plată, vreţi să spuneţi?

  — Pentru asta, şi v-aş fi recunoscător şi pentru fişa de consultaţie şi o descriere a măsurilor medicale pe care le-aţi luat pentru a opri această criză. Metodele dumneavoastră ar putea fi de folos succesorilor dumneavoastră, mai ales medicilor italieni, căci îmi voi petrece următoarele câteva luni în sud. Bineînţeles că intensitatea acestei crize îmi interzice să petrec încă o iarnă în Europa centrală.

  — Acum e momentul să vă odihniţi şi să vă liniştiţi, domnule profesor, nu să ne continuăm disputa. Dar vă rog să-mi permiteţi să fac două sau trei observaţii la care să reflectaţi până luni, când ne înolnim.

  — După ce aţi făcut pentru mine azi, sunt gata să vă ascult cu atenţie.

  Breuer îşi cântări cuvintele. Ştia că avea să fie ultima lui şansă. Dacă dădea greş acum, luni după-amiază Nietzsche avea să se afle în trenul spre Basel. îşi reaminti repede să nu repete vreuna din greşelile precedente pe care le făcuse cu Nietzsche. Fii calm, Îşi spuse. Nu încerca să-l păcăleşti; este mult prea deştept. Nu-l contrazice: vei pierde, şi chiar dacă vei câştiga, pierzi. Iar celălalt Nietzsche, cel care vrea să moară dar cerşeşte ajutor, cel pe care ai promis c-o să-l ajuţi – acel Nietzsche nu este aici acum. Nu încerca să-i vorbeşti lui.

  — Domnule profesor, daţi-mi voie să încep prin a sublinia starea critică în care v-aţi aflat aseară. Pulsul dumneavoastră era periculos de neregulat şi putea înceta în orice moment. Nu cunosc cauza, mi-ar fi trebuit timp s-o evaluez. Dar n-a fost migrena, şi cred că nu a fost nici doza prea mare de cloral. N-am mai văzut ca acest efect să fi fost produs de cloral.

  Acesta este primul punct. Al doilea este cloralul. Cantitatea pe care aţi luat-o v-ar fi putut fi fatală. Este posibil ca faptul că aţi vomat din cauza migrenei să vă fi salvat viaţa. Eu, ca medic, trebuie să fiu îngrijorat în privinţa comportamentului dumneavoastră auto-distructiv.

  — Domnule doctor, vă rog să mă iertaţi. Nietzsche vorbea cu capul în mâini şi cu ochii închişi. Hotărâsem să vă ascult până la capăt fără să vă întrerup, dar mă tem că mintea mea e prea lentă pentru a reţine gândurile. Ar fi mai bine să vorbesc atâta timp cât ideile sunt încă proaspete. N-am fost înţelept în ceea ce priveşte cloralul şi ar fi trebuit să ştiu cum se petrec lucrurile din experienţele similare trecute. Am avut intenţia să iau o singură tabletă de cloral – atenuează într-adevăr durerea – şi apoi să pun sticluţa înapoi în servietă. Ceea ce s-a întâm-plat, fără îndoială, aseară, a fost că am luat o pastilă şi am uitat să pun sticluţa la loc. Apoi, cloralul a început să-şi facă efectul, am devenit confuz, am uitat că luasem deja o pastilă şi am mai luat una. Trebuie să fi făcut acest lucru de mai multe ori. Mi s-a mai întâmplat. A fost o comportare prostească, dar nu sinucigaşă – dacă asta voiaţi să sugeraţi.

  O ipoteză plauzibilă, se gândi Breuer. Acelaşi lucru se întâmplase multora dintre pacienţii săi mai în vârstă, uituci, şi întotdeauna el îi sfătuise pe copiii lor să le dea ei medicamentele. Dar nu credea că această explicaţie era suficientă pentru a explica purtarea lui Nietzsche. Mai întâi de ce, chiar şi chinuit de durere, a uitat să pună cloralul la loc în servietă? Nu era oare responsabil chiar şi pentru lipsa lui de memorie? Nu, se gândi Breuer, comportarea acestui pacient este mult mai malefic auto-dis-tructivă decât pretindea el. De fapt, exista o dovadă: vocea slabă spusese: „Trăiesc sau mor – cui îi pasă?" Totuşi, era o dovadă pe care n-o putea folosi. Trebuia să lase acest comentariu al lui Nietzsche necombătut.

  — Chiar şi aşa, domnule profesor, chiar dacă aceasta este explicaţia, ea nu atenuează riscul. Trebuie să aveţi o evaluare completă a regimului dumneavoastră medicamentos. Dar permiteţi-mi încă o observaţie – de data asta asupra survenirii crizei. Dumneavoastră o atribuiţi vremii. Fără îndoială că ea a avut un rol: aţi fost un fin observator al influenţei condiţiilor atmosferice asupra migrenei dumneavoastră. Dar se presupune că sunt mai mulţi factori care provoacă împreună o migrenă, iar pentru acest episod am şi eu o responsabilitate: durerea dumneavoastră de cap a început la scurtă vreme după ce eu v-am înfruntat într-un mod agresiv şi nepoliticos.

  — Din nou, domnule doctor, trebuie să intervin. N-aţi spus nimic din ceea ce un bun medic n-ar fi spus, din ceea ce n-au spus şi alţi medici înainte, şi cu mai puţin tact decât dumneavoastră.