Nu meritaţi să fiţi învinuit pentru această criză. Am simţit-o apropiindu-se înainte de ultima noastră discuţie. De fapt, am avut o premoniţie în legătură cu ea chiar în drum spre Viena.

  Lui Breuer îi repugna să cedeze în acest punct. Dar acum nu era momentul pentru o dezbatere.

  — Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră, domnule profesor. Daţi-mi voie să spun doar că, luând în considerare starea generală a sănătăţii dumneavoastră, simt şi mai puternic decât înainte că este necesară o perioadă extinsă de observare atentă şi tratament. Deşi am fost chemat la câteva ore după ce a survenit, am reuşit totuşi să scurtez această criză. Dacă v-aţi fi aflat sub observaţie într-o clinică, sunt sigur că aş fi putut stabili un regim alimentar prin care să vă tratez şi mai complet migrenele. Vă implor să acceptaţi recomandarea mea de a vă interna la clinica Lauzon.

  Breuer se opri. Spusese tot ce era posibil. Fusese temperat, lucid, profesional. Nu putea face mai mult. Fu o tăcere lungă. Aşteptă, ascidtând sunetele din mica încăpere: respiraţia lui Nietzsche, propria lui respiraţie, şuieratul vântului, paşi şi podeaua scârţâind în camera de deasupra.

  Apoi Nietzsche răspunse cu o voce blândă, aproape încurajatoare.

  — N-am mai întâlnit niciodată un medic ca dumneavoastră, niciunul atât de capabil, niciunul atât de preocupat de pacienţi. Nici atât de apropiat. Probabil că m-aţi putea învăţa multe. Când e vorba să învăţ cum să mă port cu oamenii, cred că trebuie să pornesc de la zero. Vă sunt îndatorat, şi, vă rog să mă credeţi, ştiu cât de îndatorat.

  Nietzsche făcu o pauză.

  — Sunt obosit şi trebuie să mă întind – şi se culcă pe spate, cu mâinile pe piept, cu ochii fixaţi în tavan. Fiindu-vă atât de îndatorat, sunt dezolat că trebuie să acţionez împotriva recomandărilor dumneavoastră. Dar motivele pe care vi le-am dat ieri – a fost abia ieri? Mi se pare că am stat de vorbă luni de zile – acele motive nu au fost frivole, nu au fost pur şi simplu inventate pe loc pentru a vă contrazice. Dacă veţi dori să citiţi în continuare cărţile mele, veţi vedea cum motivele mele îşi au rădăcinile în chiar solul gândirii mele, deci al fiinţei mele.

  Aceste motive mi se par chiar mai puternice acum – mai puternice azi decât ieri. Nu ştiu de ce e aşa. Nu mă înţeleg prea bine astăzi. Fără îndoială că aveţi dreptate, cloralul nu-mi face bine, cu siguranţă că nu este un tonic pentru creierul meu – nici acum nu gândesc încă limpede. Dar motivele pe care vi le-am oferit, ele mi se par de zece ori mai puternice acum, de o sută de ori mai puternice.

  Întoarse capul pentru a se uita la Breuer.

  — Vă conjur, domnule doctor, încetaţi-vă eforturile în ceea ce mă priveşte! Să vă refuz sfatul şi oferta acum, şi să continuu să vă refuz iar şi iar, nu face decât să-mi sporească umilinţa de a vă fi atât de îndatorat.

  — Vă rog – şi întoarse din nou capul – este mai bine pentru mine să mă odihnesc acum – şi pentru dumneavoastră probabil să vă întoarceţi acasă. Aţi menţionat când-vă că aveţi familie – mă tem că mă vor detesta, şi pe bună dreptate. Ştiu că aţi petrecut astăzi mai mult timp cu mine decât cu ei. Pe luni, domnule doctor.

  Nietzsche închise ochii.

  Înainte de a pleca, Breuer îi spuse că, dacă avea nevoie de el, un mesager din partea lui Herr Schlegel îl va aduce într-o oră, chiar şi duminică. Nietzsche îi mulţumi, dar nu deschise ochii.

  Coborând scările hotelului, Breuer se minună în gând de controlul şi rezistenţa lui Nietzsche. Până şi zăcând în pat, într-o cameră vraişte îmbâcsită încă de duhorile violentei crize din urmă cu doar câteva ore, într-un moment când majoritatea celor suferinzi de migrenă ar fi fost recunoscători să stea pur şi simplu într-un colţ şi să respire, Nietzsche gândea şi acţiona: îşi masca disperarea, îşi plănuia plecarea, îşi apăra principiile, îşi ruga medicul să se întoarcă la familia sa, cerea un raport asupra consultaţiei şi o notă de plată care să-i convină medicului.

  Când ajunse la fiacrul care-l aştepta, Breuer hotărî că o oră de mers pe jos până acasă i-ar limpezi mintea. îl eliberă pe Fischmann, dându-i un florin de aur pentru o cină caldă – aşteptarea în frig este o muncă grea – şi o porni pe străzile acoperite de zăpadă.

  Nietzsche avea să plece la Basel luni, ştia. De ce conta asta atât de mult? Oricât de mult insista asupra acestei întrebări, părea să-i depăşească înţelegerea. Ştia doar că Nietzsche era important pentru el, că era atras de el într-un mod aproape supranatural. Poate, se gândi el, văd în Nietzsche ceva din mine însumi. Dar ce? Ne deosebim în toate privinţele – mediu, cultură, mod de viaţă. îi invidiez viaţa? Ce e de invidiat în acea existenţă rece, singuratică?

  Cu siguranţă, se gândi Breuer, sentimentele mele faţă de Nietzsche nu au nimic de-a face cu vinovăţia. Ca medic, am făcut tot ce eram dator să fac; nu mă pot înşela în privinţa asta. Frâu Becker şi Max au avut dreptate: ce alt medic şi-ar mai fi pierdut atfta timp cu un pacient aşa de arogant, incisiv şi exasperant?

  Şi în zadar! Cu câtă naturaleţe spusese en passantşi nu din pură lăudăroşenie, ci plin de convingere – că era cel mai bun conferenţiar din istoria Baselului, sau că poate oamenii vor avea curajul, vor îndrăzni să-i citească opera abia spre anul două mii! Cu toate acestea pe Breuer nu-l deranjase nimic din toate astea. Poate că Nietzsche avea dreptate! Discursul şi proza lui erau cu siguranţă indtante, iar gândurile strălucite – chiar şi gândurile greşite.

  Indiferent de motive, Breuer nu obiecta că Nietzsche conta atât de mult pentru el. Comparată cu fanteziile agresive, devastatoare despre Bertha, grija lui pentru Nietzsche părea benignă, chiar binevenită.