Celălalt om care sălăşluia ascuns în Nietzsche, acel om care cerşise ajutor: unde era el acum? „Acel om care mi-a atins mâna", îşi tot spunea Breuer, „cum pot ajunge la el? Trebuie să existe o cale! Dar el e hotărât să plece luni. Nu poate fi oprit? Trebuie să existe o cale!"

  Renunţă. încetă să se mai gândească. Picioarele lui pre-luarâ conducerea şi continuară să păşească, spre un cămin cald, bine luminat, spre copiii săi şi iubitoarea, neiubita Mathilde. Se concentra doar asupra respiraţiei în aerul rece, rece, încălzindu-l în sălaşul plămânilor lui, apoi eliberându-l în nori de abur. Ascultă zgomotul vântului, al paşilor săi, al crustei îngheţate de zăpadă care se crăpa sub picioarele sale. Şi deodată, ştiu o cale – singura cale!

  Grăbi pasul. Pe tot drumul spre casă, împrăştia zăpada şi, la fiecare pas, cânta în sinea lui: „Ştiu o cale! Ştiu o cale!"

  CAPITOLUL 12

  Luni dimineaţa, Nietzsche veni la cabinetul lui Breuer pentru a pune la punct ultimele detalii. După ce studie atent nota de plată amănunţită a lui Breuer pentru a se asigura că nu fusese omis nimic, completă un cec şi i-l întinse. Apoi Breuer îi dădu lui Nietzsche raportul său asupra consultaţiei şi îi sugeră să-l citească înainte de a părăsi cabinetul, pentru cazul în care ar fi avut vreo întrebare. După ce-l studie, Nietzsche îşi deschise servieta şi îl puse în dosarul său cu rapoarte medicale.

  — Un raport excelent, domnule doctor, cuprinzător şi inteligibil. Şi spre deosebire de multe alte rapoarte, nu conţine termeni în jargonul profesional, care, deşi oferă iluzia ştiinţei, este în realitate limbajul ignoranţei. Iar acum, înapoi la Basel. V-am răpit prea mult din timpul dumneavoastră.

  Nietzsche îşi închise şi încuie servieta.

  — Vă părăsesc, domnule doctor, simţindu-mă mai îndatorat faţă de dumneavoastră decât faţă de oricine până acum. De obicei, rămasul-bun este însoţit de negări ale permanenţei evenimentului: oamenii spun: Auf Wieder-sehen – la revedere. Plănuiesc repede reîntâlniri şi apoi, şi mai repede, îşi uită hotărârile. Eu nu sunt unul dintre aceia. Eu prefer adevărul – care este că mai mult ca sigur n-o să ne mai întâlnim. Probabil că eu n-o să mă întorc niciodată la Viena, şi mă îndoiesc că vă veţi dori vreodată atât de tare un pacient ca mine ca să-mi daţi de urmă în Italia.

  Nietzsche apucă minerul servietei şi dădu să se ridice.

  Era un moment pentru care Breuer se pregătise cu grijă.

  — Domnule profesor, vă rog, nu încă! Mai este o chestiune pe care doresc s-o discut cu dumneavoastră.

  Nietzsche se încorda. Fără îndoială, se gândi Breuer, se aşteaptă la încă o pledoarie pentru a se interna la clinica Lauzon. Şi-i este groază de asta.

  — Nu, domnule profesor, nu este deloc ceea ce credeţi. Vă rog să vă relaxaţi. Este o chestiune cu totul diferită. Am tot amânat să ridic această problemă din motive ce vor deveni curând evidente.

  Breuer făcu o pauză şi respiră adânc.

  — Am să vă fac o propunere – o propunere neobişnuită, probabil una pe care niciodată un doctor n-a mai făcut-o unui pacient. Observ eu însumi că-mi vine greu s-o spun. Rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele. Dar cel mai bine e s-o spun pur şi simplu.

  Vă propun un schimb profesional. Adică vă propun ca în următoarea lună eu să fiu medicul trupului dumneavoastră. Mă voi concentra numai asupra simptomelor dumneavoastră fizice şi a tratării lor. Iar dumneavoastră, în schimb, veţi fi medicul minţii, al spiritului meu.

  Nietzsche, încă ţinându-şi strâns servieta, păru uluit, apoi circumspect.

  — Cum adică. al minţii, al spiritului dumneavoastră? Cum aş putea fi eu medic? Nu este aceasta doar o altă variantă a discuţiei noastre de săptămâna trecută – că dumneavoastră mă trataţi, iar eu vă învăţ filosofie?

  — Nu, această cerere este complet diferită. Nu vă cer să mă învăţaţi, ci să mă vindecaţi.

  — De ce, dacă-mi permiteţi să-ntreb?

  — O întrebare dificilă. Şi totuşi eu o pun pacienţilor mei tot timpul. V-am pus-o şi dumneavoastră, iar acum e rândul meu să răspund la ea. Vă cer să mă vindecaţi de disperare.

  — Disperare? Nietzsche dădu drumul servietei şi se aplecă înainte. Ce fel de disperare? Nu văd nici o disperare.

  — La suprafaţă, nu. Acolo par să duc o viaţă satisfăcătoare. Dar sub această suprafaţă domneşte disperarea. Mă întrebaţi ce fel de disperare? Să spunem că mintea mea nu-mi aparţine, că sunt invadat şi asaltat de gânduri străine şi sordide. Ca rezultat, mă dispreţuiesc şi mă îndoiesc de integritatea mea. Deşi ţin la soţia şi copiii mei, nu-i iubescl De fapt, mă deranjează că sunt ţinut prizonier de ei. îmi lipseşte curajul: fie curajul de a-mi schimba viaţa, fie acela de a continua s-o trăiesc. Am uitat de ce trăiesc – ce rost au toate. Sunt preocupat de faptul că îmbătrânesc. Deşi cu fiecare zi mă apropii de moarte, ea mă îngrozeşte. Cu toate astea, sinuciderea îmi trece uneori prin minte.

  Duminică Breuer repetase de mai multe ori acest răspuns. Dar astăzi el fusese – în mod ciudat, având în vedere duplicitatea care stătea la baza planului său – sincer. Ştia că minte prost. Deşi trebuia să ascundă minciuna cea mare – că propunerea lui era o stratagemă pentru a-l angaja pe Nietzsche în tratament – se hotărâse să spună adevărul în toate celelalte privinţe. De aceea, în discursul său, prezentase adevărul despre el însuşi într-o formă uşor exagerată. încercase, de asemenea, să aleagă preocupări care ar fi putut interfera într-un fel sau altul cu unele dintre propriile, nerostitele preocupări ale lui Nietzsche.

  Pentru prima dată, Nietzsche păru într-adevăr uluit. Scutură uşor din cap, în mod evident nedorind nici o parte a acestei propuneri. Cu toate acestea, îi era greu să formuleze o obiecţie raţională.