— Dar, domnule profesor, nu poate fi vorba de pregătire. Cine este pregătit? La cine pot apela? La un medic? Un astfel de tratament nu face parte din disciplina medicală. La o faţă bisericească? Să mă las prins în poveşti religioase? Şi eu, ca şi dumneavoastră, mi-am pierdut puterea de a crede în aşa ceva. Dumneavoastră, un Lebensphilosoph, vă petreceţi viaţa contemplând tocmai acele lucruri care mi-o distrug pe a mea. La cine să apelez dacă nu la dumneavoastră?

  — îndoieli cu privire la dumneavoastră, la soţie, la copii? Ce ştiu eu despre toate astea?

  Breuer răspunse pe loc.

  — Şi cu privire la bătrâneţe, moarte, libertate, sinucidere, căutarea unui scop – ştiţi la fel de multe ca orice om care trăieşte! Nu sunt acestea exact preocupările filosofiei dumneavoastră? Nu sunt cărţile dumneavoastră tratate întregi asupra disperării?

  — Eu nu pot vindeca disperarea, domnule doctor. Eu o studiez. Disperarea este preţul pe care îl plăteşti pentru conştiinţa de sine. Studiaţi cu atenţie viaţa, şi veţi afla întotdeauna disperare.

  — Ştiu asta, domnule profesor, şi nu mă aştept la o vindecare, ci pur şi simplu la alinare. Vreau să mă sfătuiţi. Vreau să-mi arătaţi cum să suport o viaţă în disperare.

  — Dar eu nu ştiu să vă arăt astfel de lucruri. Şi nu am sfaturi pentru un singur om. Eu scriu pentru întreaga rasă, pentru omenire.

  — Dar, domnule profesor, dumneavoastră credeţi în metoda ştiinţifică. Dacă o rasă, ori un oraş, ori un grup suferă de o boală, omul de ştiinţă începe prin a izola şi a studia un singur specimen ca prototip şi apoi generalizează la întreg. Eu am petrecut zece ani disecând o structură minusculă în urechea internă a porumbelului pentru a ' descoperi cum îşi menţin porumbeii echilibrul! Nu am putut lucra cu rasa porumbeilor. A trebuit să lucrez cu porumbei individuali. Abia mai târziu am putut să-mi generalizez observaţiile la toţi porumbeii, apoi la păsări şi mamifere, şi, de asemenea, la oameni. Aşa trebuie făcut. Nu poţi face un experiment pe întreaga rasă umană.

  Breuer se opri, aşteptând replica lui Nietzsche. Nu veni niciuna. Era adâncit în gânduri.

  Breuer continuă.

  — Deunăzi aţi descris credinţa dumneavoastră că spectrul nihilismului bântuie Europa. Aţi argumentat că Darwin l-a făcut pe Dumnezeu desuet, că aşa cum cândva l-am creat pe Dumnezeu, tot aşa l-am ucis acum cu toţii. Şi că nu mai ştim cum să trăim fără mitologiile noastre religioase. Acum ştiu că n-aţi spus asta direct – corecta-ţi-mă dacă greşesc —, dar cred că de fapt consideraţi că misiunea dumneavostră este să demonstraţi că se poate crea pe necredinţă un cod al comportamentului uman, o nouă morală, un nou iluminism, pentru a le înlocui pe cele născute din superstiţii şi din înclinaţia pentru supranatural.

  Se opri.

  Nietzsche îi făcu semn din cap să continue.

  — Eu cred, chiar dacă dumneavoastră aţi putea să nu fiţi de acord cu termenii pe care-i aleg, că misiunea dumneavoastră este să salvaţi omenirea afât de nihilism, cât şi de iluzie.

  Încă un semn uşor din cap din partea lui Nietzsche.

  — Ei bine, salvaţi-mă pe minei Faceţi experimentul pe mine. Sunt un subiect perfect. Eu l-am ucis pe Dumnezeu. Eu nu cred în supranatural şi sunt înecat în nihilism. Nu ştiu de ce să trăiesc! Nu ştiu cum să trăiesc!

  Din nou nici un răspuns din partea lui Nietzsche.

  — Dacă speraţi să dezvoltaţi un plan pentru întreaga omenire, ori chiar pentru câţiva aleşi, încercaţi-l pe mine. Vedeţi ce merge şi ce nu – ar trebui să vă ascută gândirea.

  — Vă oferiţi drept cobai? răspunse Nietzsche. Aşa îmi voi plăti datoria faţă de dumneavoastră?

  — Nu mă îngrijorează riscul. Cred în valoarea tămăduitoare a vorbirii. Pur şi simplu să-mi trec în revistă viaţa cu o minte informată ca a dumneavoastră – iată ce doresc. Asta nu se poate să nu mă ajute.

  Nietzsche scutură din cap dezorientat.

  — Aveţi în minte o procedură anume?

  — Doar aceasta. După cum v-am propus mai devreme, dumneavoastră vă internaţi în clinică sub un nume oarecare şi eu vă ţin sub observaţie şi vă tratez crizele de migrenă. Când îmi fac vizitele zilnice, mă voi ocupa mai întâi de dumneavoastră. Vă voi înregistra starea fizică şi voi prescrie medicamentele care ar putea fi necesare. Tot restul vizitei, dumneavoastră deveniţi medicul şi mă ajutaţi să vorbesc despre problemele care mă preocupă. Vă cer doar să mă ascultaţi şi să interveniţi cu ce comentarii doriţi. Asta-i tot. în afară de asta, nu ştiu. Va trebui să ne inventăm procedura din mers.

  — Nu. Nietzsche scutură ferm din cap. Este imposibil, domnule doctor. Recunosc că planul dumneavoastră e incitant, dar din pornire e sortit pieirii. Eu sunt un scriitor, nu un vorbitor. Şi scriu pentru cei puţini, nu pentru cei mulţi.

  — Dar cărţile dumneavoastră nu sunt pentru cei puţini, răspunse Breuer repede. De fapt, dumneavoastră vă exprimaţi dispreţul faţă de filosofii care scriu doar unul pentru altul, a căror operă se îndepărtează de viaţă, care nu-şi trăiesc filosofia.

  — Eu nu scriu pentru alţi filosofi. Dar scriu pentru acei câţiva care reprezintă adevărul. Eu nu sunt făcut să mă amestec, să trăiesc printre oameni. Aptitudinile mele pentru relaţii sociale, încrederea mea, grija mea pentru ceilalţi – toate acestea s-au atrofiat de mult. Dacă au existat vreodată cu adevărat. Am fost întotdeauna singur. Voi rămâne întotdeauna singur. Accept acest destin.

  — Dar, domnule profesor, dumneavoastră doriţi mai mult. Am zărit tristeţe în ochii dumneavoastră când aţi spus că poate cărţile pe care le scrieţi nu vor fi citite până în anul două mii. Dumneavoastră vreţi să fiţi citit. Cred că o parte din dumneavoastră încă tânjeşte să fie cu ceilalţi.

  Nietzsche şedea nemişcat, rigid în fotoliul