strămoşilor. La gura cuptorului se fac vrăji, descântece, acte de magie medicală. Cuptorul este asociat femeii nu numai în virtutea ocupaţiilor ei domestice. Legătura este una mai ales de ordin simbolic. Prin asemănarea coacerii pâinii cu naşterea copilului, cuptorul e un simbol al matricei feminine şi al maternităţii în general: Vatra e mama noastră, ne hrăneşte şi ne încălzeşte„ (E. N.-Voronca, Datinile, 1207). Din această asociere apare şi rolul magic al vetrei sau al obiectelor legate de ea în riturile fecundităţii şi fertilităţii: „De ajun cum ai dat pâinea în cuptiori, până a nu răsări soarele să mergi în grădină cu lopata în sus şi să zici: „Cum e cuptiorul şi lopata plină de pâine, aşa să fie copacii plini de poame” (idem, op. Cit., 48).

  Mitologemul cuptorului matern şi regenerator il aflăm şi în simbolistica alchimică, unde Athanorul realizează transmutaţia metalelor şi dă naştere „pietrei filosofale”, il întâlnim în basmele românilor şi ale altor popoare din Europa, unde intrarea într-un cuptor fierbinte este o probă iniţiatică (L. Şăineanu, Basmele, 336, 339). Se pare că acest motiv are şi un suport ritualistic. „Recoacerea copilului” (rus: perepekanie rebionka) e un act de magie medicală practicat până în zilele noastre în Ucraina, pe Volga şi în Siberia; copilul bolnav de rahitism şi distrofie este introdus pe o lopată de scos pâine în cuptorul incă cald, cu convingerea că astfel va scăpa de boală (Slav-janskaja mifologija, 303-304). Să-cralitatea cuptorului de copt pâine în aria noastră culturală se manifestă într-o seamă de interdicţii rituale. Astfel, e interzis să te încalţi şezând pe cuptor, că „mor porcii”, „lupul mănâncă oile şi uliul găinile” (A. Gorovei, Credinţi, 70). Când se spoieşte casa, operaţiunea trebuie să înceapă pornind de la cuptor: „Când te apuci să grijeşti casa, mai întâi vatra s-o ungi” (E. N.-Voronca, Datinile, 1216). Cum în unele gospodării ţărăneşti cuptorul de copt pâine se găseşte în curte, acesta nu poate fi dărâmat cu mâna omului: „Cuptorul e păcat să-1 strici. Cuptorul se lasă să-1 strice ploile” (E. N.-Voronca, op. Cit., 1207).

  CURCUBEUL: Arcul multicolor ivit după o ploaie caldă de vară este unul din cele mai optimiste şi mai vechi simboluri ale omenirii, fiind punte de legătură dintre cer şi pământ şi un semn al armoniei cosmice, în Biblie, curcubeul este semnul legământului veşnic dintre om şi Dumnezeu. Adresându-se lui Noe şi descendenţilor săi, Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului meu pe care il fac intre mine şi voi şi intre toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci; curcubeul meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre mine şi pământ” (Geneza, 9, 12-13). Culturile arhaice au asociat curcubeul balaurului sau şarpelui ceresc: „Şarpe vărgat peste Prut aruncat” (Curcubeul). Este privit fie ca un imens balaur ce bea apele pământeşti, fie ca un gen de sorb sau punte pe care balaurii iau apă din halirile pământului, le transportă în cer de unde ele se revarsă asupra pământului sub forma ploii binefăcătoare. Folclorul copiilor a păstrat o incantaţie magică de mare arhaicitate menită să stimuleze apariţia curcubeului pe cer: „Curcubeu, beu, /Bea apă din tău, /Curcubiţă, biţă, /Bea apă din viţă” (O. Densu-sianu, Graiul din Ţara Haţegului, 285). În credinţele populare, curcubeul e semnul belşugului. Pronosticurile privind recoltele se fac în funcţie de predominanţa sau relevanţa culorilor sale. Când în spectrul arcului ceresc predomină verdele – se crede că va fi belşug general, roşul – prevesteşte ploaia şi recoltă bogată de struguri, galbenul – rod bogat de grâu şi porumb (I. Muşlea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului, 153). După o credinţă răspândită pe o arie largă europeană, dar şi în lumea arabă, dacă cineva ajunge să treacă sub acest arc ceresc al transformărilor şi renovărilor din natură şi societate, îşi poate modifica sexul. Pentru aceasta omul trebuie să meargă târâş, sprijinindu-se de coate şi genunchi până acolo „unde bea apă curcubeul”. Ajuns acolo, trebuie să recite versurile: „Curcubeu, curcubeu, /Ai culori ca brâul meu, /Şi bei apă din pârâu, /Şi mă fă pe min' flăcău” sau „Curcubeu, curcubeu, /Ai culori ca brâul meu, /Şi bei apă turbată, /Şi mă fă pe mine fată” (Neagu, Cântece şi jocuri de copii, 61). Şi atunci, fata se transformă în băiat, iar băiatul devine fatĂ. În această credinţă avem una din puţinele piese folclorice unde este exprimat atât de pregnant idealul andro-ginatului, pulsiunea pornind din străfundurile inconştientului persoanei umane spre anularea contradicţiilor şi polarităţilor lumii.

  CUTREMURUL: Acest cataclism este atribuit, în multe tradiţii culturale arhaice, acţiunii unor spirite te-riomorfe, considerate drept suport al pământului: un peşte gigantic la japonezi, o uriaşă broască ţestoasă la vechii indieni, un şarpe imens la amerindieni etc. Nici tradiţia mito-poetică românească nu face excepţie de la acest mod de gândire. Cutremurele se produc, când peştii (care susţin pământul) îşi mişcă coada„; „Când luda Iscariotul sau Iuda pământului ii roade furcile„; „Când Diavolul, pe coarnele căruia stă pământul, va obosi stând culcat pe o parte şi se va întoarce pe cealaltă*' etc. (T. Pamfile, Pământul, 27-29). Foarte pregnant în conştiinţa românilor e exprimată ideea că responsabil de această catastrofă este totuşi omul, prin faptele sale, prin atitudinea sa faţă de ordinea din univers. Pământul se clatină şi atunci „când Dumnezeu se uită numai cu coada ochiului spre pământ ne mai suportând fărădelegile oamenilor” (ibidem, 29). Cum în tradiţia poporului pământul e „sfânt*1, cutremurul poate fi şi o reacţie a acestuia la păcatele oamenilor; „el se scutură ca şi cum ar căuta să-şi lepede o greutate ce apasă asupra sa„ (ibidem, 30). Chiar şi în cazul acestui cataclism natural este nelipsit şi factorul magiei. De pildă, producerea unui cutremur poate fi evitată/(sau, dimpotrivă, favorizată) prin respectarea ritualului de mânuire a sitei, ştiut fiind că acest instrument este asociat cerului, sau întrebuinţării doniţei lângă o fântână. Femeia trebuie „să nu mai bată sate de căpistere, ca s-o scuture de făină, şi să nu-şi mai clătească doniţa cu apă la fântână„ (ibidem, 32). Cutremurul are semnificaţia generală a tuturor catastrofelor: e o modificare bruscă în