starea existentă a lucrurilor, care poate duce spre rău sau spre bine. După credinţele românilor, cutremurele prevestesc unul din următoarele rele: război, epidemie, foamete, secetă. Totuşi, unele cutremure „cele de după masă vestesc belşugul, căci oamenii sunt sătui atunci” (ibidem, 34).

  CUŢITUL: în mito-folclorul românesc are funcţii rituale şi rosturi magice, derivând din simbolismul specific obiectelor de tăiat (sabia, paloşul, coasa, secera, toporul), apărătoare ale vieţii omului, dar şi instrumente provocatoare de moarte, precum şi materialul din care este confecţionată lama cuţitului, fierul, înzestrat cu proprietăţi magice de apărare împotriva duhurilor rele.

  Într-un anumit fel, cuţitul este totuşi o inversiune a simbolului săbiei. „Lama scurtă a cuţitului ilustrează primatul instinctelor la cel care il are în mână, în timp ce paloşul lung reprezintă puterea şi nobleţea sufletească a purtătorului său” (Cirlot, Dictionary, 332). Nu este întâmplător, după cum observa G. Coşbuc, că bozul şi alunul pentru focurile morţilor nu se tăiau, ci se rupeau cu mâna. „Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai în cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele” {Elementele culturii poporale, 292). In textele descântecelor este invocat cuţitul (mai ales cel găsit pe drum) cu care este „ciopârţit” duhul rău, purtător al bolii: „Maica Sântă-Mă-ria/Din gură mi-a grăit: /Nu te mai văita/Că leacul ţi-e găsit. /Ia cuţit/De găsit, /Para de argint, /Lemn de corn, /Nuia de alun, /Apă neîncepută, /De vânt nebătută” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 460). Lama unui cuţit vechi sau o simplă bucată de fier vechi se pune în sicriul mortului ca să-i servească drept armă de apărare de duhurile întunericului ce ies în calea „dalbului de pribeag”. Cu un cuţit înfipt în pământ sau în grinda casei se poate opri grindina sau vârtejul de furtună. Cuţitul (briceagul) e prezent în multe jocuri tradiţionale de copii, implicând înfigerea tlui în pământ. Jocurile de acest fel, precum Ţara, Brăzdiţa, aveau cândva rosturi magice de stimulare a fertilităţii solului, cuţitul fiind asociat unui principiu phalic (I. Evseev, Jocurile tradiţionale, 153-154). De o largă întrebuinţare se bucură cuţitul în magia apotropaică, destinată protejării noului născut de agresiunea duhurilor rele: „Copilul micnu-i bine a-1 lăsa singur în casă, că intră necuratul în el, ci trebuie să pună, lângă albia (leagănul) lui o mătură ori un cuţit” (A. Gorovei, Credinţi, 60).

  CUVÂNTUL: Cuvântul (limbajul în genere) e unul din cele mai eficiente şi mai răspândite mijloace de a intra în contact ou forţele supranaturale şi de a acţiona în chip magic asupra lumii din jur. Una din trăsăturile esenţiale ale gândirii mi-tico-simbolice este confundarea esenţei şi aparenţei, credinţa în puterea cuvântului de a substitui lucrul numit şi de a institui o realitate. De aici derivă convingerea oamenilor culturilor tradiţionale de pretutindeni că nu trebuie pomenit numele unei fiinţe primejdioase sau a vorbi despre lucruri rele, fapt concretizat în dictonul latin „lupus în fabula” („nu vorbi de lup”) sau în expresia „nomina odiosa”. Din această credinţă a rezultat un întreg complex al „magiei cuvântului”, manifestat în forme de o mare diversitate. Una din aceste forme este interdicţia, ta-bu-ul rostirii anumitor nume, mai ales în anumite împrejurări, considerate prielnice intruziunii spiritelor malefice. De pildă, numele copilului nou-născut nu se rosteşte până la împlinirea unei anumite vârste, pentru a-1 feri astfel de un gen de „deconspirare” în raport cu Avestiţele, Samcele, Mumele-Pădurii, Strigoaicele şi alte spirite malefice care abia aşteaptă să-i provoace un neajuns sau să-1 înlocuiască cu odraslele lor „infernale”. Un tabu verbal presupune totuşi folosirea unui alt procedeu de nominaţiE. În această situaţie, se recurge, de regulă, la un eufemism (grec, eu – „bine” + phemi – „vorbesc”) – expresie sau nume de tip metaforic, având drept scop „îmbunarea” spiritului sau cel puţin neutralizarea luI. În această funcţie pot fi folosite deicticele, de obicei, pronume. Astfel, duhurile feminine ale văzduhului şi apelor la români se numesc Elele (Ielele), Dânsele. De cele mai multe ori insă se caută un epitet encomiastic (gR. Enkomiont – „discurs panegiric”), menit să „înfrumuseţeze”, să „înnobileze” şi, deci, să placă instanţei numenale. Ielele se mai numesc Frumoasele, Bunele, Sfintele, Milostivele etc. Plantei infernale a daco-românilor, mătrăgu-nei, poporul ii spune Doamnă-mare, Doamnă-bună, împărăteasă, Floarea-codrului etc. Nu mai puţină eficacitate au şi numele „urâte” sau cele menite să sperie, să îndepărteze spiritul rău. Cacofemia (gR. Kakos – „rău, urât” + phemi – „a vorbi”) e prezentă în descântecele, în blestemele şi înjurăturile populare. Ea se face resimţită în onomastica populară unde nume precum Vrsu (l), Lupu (l) au avut cândva o funcţiune magică. Toate tipurile denumirilor eufemistice le găsim în nomenclatura Dracului, plină de fantezie verbală şi umor, oscilând intre descrieri, cât de cât „obiective” (Cornea, Co-dilă, Împeliţatul, Nefârtatul, Colţatu, Mititelu) şi evidentă caricatură, batjocură sau ostilitate: Necuratul, Neobrăzatul, Horilcă, Hencea-Pencea, Trăsnitul, Uciganul, Ucigă-l-crucea etc. Un interesant capitol referitor la „magia cuvântului” în tradiţia românească il constituie obiceiul schimbării numelui copilului bolnav sau dacă se consideră că este chinuit de vreun duh rău. Acest copil este dat pe fereastră sau „vândut” unei femei străine, care, insă, se întoarce peste câtva timp înapoi, dar cu numele schimbat (S. FI. Marian, Naşterea, 141). Urmele acestei magii, chiar dacă ele apar într-un anumit fel mai estompate şi mai „obiectivate”, le descoperim nu numai în viaţa satului tradiţional. Ele însoţesc orice revoluţie socială care este, de regulă, însoţită de „revoluţii onomastice” afectând denumirile străzilor, oraşelor, instituţiilor etc. „Dai-monismul numelui”, despre care vorbeşte Constantin Noica, e prezent, de fapt, în orice act de nominaţie (Interpretare la Cratylos în Platon, Opere III, 139). Nomina numina – numele sunt sau devin „numenale”. Prin credinţa sa în puterea magică a cuvântului, poporul român a creat un corpus neegalabil în lume de descântece, vrăji şi blesteme. Din credinţa în forţa de persuasiune a cuvântului şi a muzicii s-au născut miile de cântece despre iubire, dor, tristeţe sau bucurie. Acum câteva mii de ani în urmă, înţeleptul faraon al Egiptului il învaţa pe fiul său: „Puterea omului stă în limba lui; cuvintele sunt mai puternice ca orice luptă” (Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, II, 135). Cât de aproape de aceste idei ale înţelepţilor antici şi