franţuzesc şi suedez. Tocmai ne pregăteam s-o punem şi ca japonezii, când ne-a stricat distracţia un medic de regiment, cu svastici licărindu-i în ochi. Nu ştiu ce-au păţit cele două tipe, dar pe mine m-au declarat pe loc apt combatant. Apoi m-au aruncat în beci, acuzat de pângărire rasială şi viol. De obicei, te împuşcă pentru aşa ceva! Dar Kriegsgerichtsratul{31} şi cei doi judecători militari care au preluat cazul meu nu prea rosteau cu drag "Heil Hitler!" Aşa că, în loc să mă ciuruiască cu gloanţe, m-au trimis trei luni la Germersheim.

Albert se trânteşte pe spate, scuturându-se de râs.

– Când am ieşit de la Germersheim, m-am dus la Paderborn şi mi-am petrecut noaptea într-o casă de refacere pentru soldaţi, unde m-am consolat puţin cu două fete de la Marină. La sfârşit eram terminat de oboseală. Ştiau să facă şi masaj, aşa că m-au frecat pe toate părţile. Uneia îi atârnau sânii pe faţa mea şi i se legănau în sus şi-n jos până m-a scos din minţi. Cealaltă mă gâdila undeva mai jos, până când m-am aprins din nou. Şi de fiecare dată când era gata să-mi dau drumul, mă opreau în diverse feluri. Astea erau adevărate profesioniste! Şi când, în cele din urmă, mi-am dat totuşi drumul, am simţit că-mi cade cerul în cap!

– Opreşte-te! Taci dracului din gură! gâfâie Micuţul. Dacă nu, mă duc să regulez caii morţi de-afară.

Porta toarnă apă fierbinte peste nişte cafea găsită în sertarul biroului comandantului.

– Cafea, murmură un prizonier îmbrăcat într-o uniformă lituaniană. De unde-o ai?

– Am un unchi în Brazilia, şopteşte confidenţial Porta. Din când în când, îmi mai trimite şi mie câte-un sac.

– Ce bine ar fi fost dac-am fi ajuns aici ceva mai repede, spune Micuţul posomorât, privind prin fereastra spartă.

În capătul curţii, un grup de femei încolonate se urcă în camioanele pentru care a fost deja degajat un drum.

– Ne-am fi distrat de minune dacă am fi ajuns mai devreme, rânjeşte Albert visător, ştergându-se cu mâna la gură.

– Eşti nebun sau ce ai? Ar fi urlat şi s-ar fi împotrivit, spune Gregor, prefăcându-se oripilat.

– Ar fi fost şi mai incitant! exclamă Micuţul, lingându-şi buzele crăpate de frig.

– Violul se pedepseşte cu moartea! mârâie tăios Heide, îndreptându-şi centura şi tocul pistolului.

– Viol? hohoteşte Micuţul. Dar cine zice că le violăm? Întâi le regulăm şi pe urmă le zburăm creierii. Aşa se face în război.

– Pe când îmi făceam veacul la Germersheim, intervine Albert, am auzit de nişte războinici care au mârlit nişte femei fără să le-ntrebe. După ce-au terminat cu ele, le-au băgat în nişte barăci şi le-au administrat câteva rachetele ca să li se şteargă urma. Treaba a răsuflat şi s-au pomenit umflaţi de copoi. Ei bine, băieţaş! (Îşi desface mâinile cu un gest expresiv.) Ultima dată i-am văzut într-o dimineaţă când au fost duşi la poligonul geniştilor pentru a primi un ultim şut în fund.

– Hai să schimbăm subiectul, spune Porta, suflând în cafea. Fără-ndoială că cel mai înţelept lucru e să-ţi plăteşti bucăţica de muiere, dacă nu poţi fără, şi să eviţi toate complicaţiile ulterioare.

Se aude un şuierat înfundat şi o bucată mare din zidărie se prăbuşeşte în interiorul puşcăriei. Suntem îngropaţi pe jumătate cu cărămizi şi mortar. Ibricul cu cafea zboară din mâna lui Porta.

– Afară, repede! zbiară Bătrânul. Atacă Ivan!

Pe deasupra capetelor ne trece o flacără. Un tun automat latră în apropierea noastră. Se desprind bucăţi mari din pereţii afumaţi.

Mă rostogolesc pe drumul alunecos şi mă opresc într-o groapă de obuz din care Porta şi Micuţul începuseră deja să tragă. Puşca-mitralieră aproape că ia foc.

Heide şi Albert apar fulgerător.

– Nu trageţi, fraţilor! Noi suntem! urlă Albert, trecând cu un singur salt peste un T-34 distrus.

Dar Porta continuă să tragă înspre grupul de ruşi care-l urmăresc.

– Opreşte-te omule! strigă Albert. Vecinii ne vânează cu tot felul de porcării!

– Păi în cine crezi că trag, cioară? mârâie Porta, fixând un nou încărcător în puşca-mitralieră.

– Veniţi încoace, le strig eu, făcându-le semn cu mâna. Iau puşca-mitralieră şi trimit foc de acoperire spre aripa puşcăriei în care sunt întemniţate femeile.

– La dracu! pufneşte Albert. Vrei să ne ciuruieşti fundurile? Focul conteneşte. Auzim zgomot de paşi. În faţa noastră, pământul se cutremură la căderea obuzelor.

– Sunt ai noştri sau vecinii? întreabă Heide cu o voce şovăielnică.

– Cine mai ştie? răspunde Porta. Oricum, haideţi s-o ştergem de aici! Iau eu jucăria asta, continuă el, înşfăcând puşca-mitralieră rusească. Vecinilor nu le pasă cu ce fel de arme sunt omorâţi.

Sar într-un şanţ şi observ nişte siluete la celălalt capăt. Porta îndreaptă jucăria spre ei şi goleşte un încărcător. Fugim atât de repede, de parcă ne-ar urmări diavolul în persoană.

La un moment dat, mă împiedic de-un cadavru. Cădem de-a berbeleacul într-un adăpost. Armele ne zboară din mâini. Mă pocnesc cu faţa de-o mitralieră Maxim, stricată.

– Fir-ar dracu' al dracului! Vine Ivan! răcneşte Albert, făcând o tumbă, în timp ce sare cu agilitatea unui acrobat.

Automatul său împroaşcă o rafală lungă în direcţia unui grup de ruşi îmbrăcaţi în haine albe de camuflaj, care sosesc alergând din pădure.

– Vecinii! rage Micuţul. Blestemaţii de vecini!

– Haideţi s-o-ntindem! izbucneşte Porta, ridicându-se şi săltându-şi pe umăr mitraliera rusească. N-am nici cea mai mică intenţie să mor pentru Führer, Volk şi Vaterland!

Vântul suflă tăios pe întinderea câmpiei şi parcă se transformă în furtună. Vuietul ne împiedică să ne auzim unul pe celălalt. Nici un om cu mintea întreagă n-ar sta în vijelia asta mai mult decât e necesar. Dar cine se interesează de un soldat din linia întâi? De fapt, ar fi trebuit să fi murit demult îngheţaţi. Gerul ne muşcă şi pare că suge şi viaţa din noi.

 

Spune-ne, viaţă nefericită,

Cum poţi să creşti şi să-nfloreşti

Deasupra gheţii?

 

cântă Porta, pe când ne odihnim puţin în spatele unui gard biciuit de vânt.

– Pentru numele lui Dumnezeu, ce face mult-lăudata infanterie germană? răbufneşte Albert.

– Zace în gropi, uitându-se cu curul la luna plină din Rusia, răspunde Porta, trimiţând o rafală prelungă în perdeaua de zăpadă.

– Să mergem! spune Heide.

– Pe toţi dracii, frate, da' ştiu că-i cumplit de frig, bombăne Albert, clănţănind zgomotos din dinţi.

Trosc! Trosc! - cad în jurul nostru obuzele de mortier.

Gonim aplecaţi de-a lungul unei poteci şerpuitoare. Deodată, mă izbeşte o