pală de vânt care mă învârteşte şi mă aruncă peste margine. Rafale de vânt tăios mă lovesc ca nişte pumni. Mă apuc disperat de un tăpşan, dar mâinile înmănuşate îmi alunecă pe suprafaţa acoperită cu gheaţă. Cad învăluit într-un nor de zăpadă şi de cristale de gheaţă care mă biciuiesc şi mă înţeapă ca nişte scorpioni. E ca şi cum aş fi luat pe sus de un vârtej uriaş. Totul se roteşte cu viteză în jurul meu. O flacără ţâşneşte în apropiere, orbindu-mă complet. Urme de trasoare mă înconjură. Simt cum cad la nesfârşit prin aerul rece. Cristale de gheaţă îmi umplu gura, ameninţând să mă sufoce. Realizez brusc că mă prăvălesc cu capul în jos. Copacii şi stâncile vin spre mine cu o viteză nebună. Încerc cu disperare să-mi amintesc ce ne-au învăţat la Centrul de instrucţie pentru lupta de gherilă: "Când vă prăbuşiţi de ia o înălţime mare, întindeţi-vă braţele şi planaţi ca păsările". Dau din picioare şi din mâini, dar nu-mi pot schimba poziţia în cădere. Alunec neputincios, gata să mă izbesc de stâncile imense, care par că se năpustesc spre mine. Urlu îngrozit, sperând ca totul să se termine cât mai repede. Aterizez rostogolindu-mă uşor, de parcă aş fi căzut pe un sac cu pene. Un munte întreg rămâne în urmă. Urmează un şir de pomi, care trec şi ei în goană. Îmi pierd aerul din plămâni. Simt o durere arzătoare, ca o lance care îmi sfredeleşte partea dreaptă a corpului. Mi se înceţoşează privirea, însă îmi revin repede. Sunt înconjurat de zăpadă, peste tot numai zăpadă. Îmi dau seama că am aterizat într-un troian enorm. Deasupra mea se înalţă stânci uriaşe. Se pare că m-am răsucit totuşi în aer, am căzut întâi în picioare şi apoi am alunecat pe spate prin zăpada moale. Mi-am pierdut automatul. Şi P-38-ul. Nu mi-au rămas ca să mă apăr decât două grenade cu plastic şi cuţitul de luptă.

Furtuna vuieşte asurzitor deasupra mea. De undeva, din pădure, vine clănţănitul sălbatic al unei puşti-mitralieră.

Strig disperat, dar e inutil atâta vreme cât furtuna continuă. Nu m-ar auzi nici chiar cineva de lângă mine. Brusc, încep să simt frigul - tăios, necruţător. Trebuie să mă mişc. E imposibil să nu mori pe gerul ăsta insuportabil. Copacii din apropiere plesnesc cu un zgomot asemenea împuşcăturilor. Nu departe, se aude un urlet prelung. Mă întorc alarmat, văd nişte ochi strălucind în întuneric şi desluşesc silueta unui lup. Îl lovesc cu o creangă. Mârâie, dar rămâne pe loc. Îmi scot uşor cuţitul de luptă din carâmbul cizmei.

"Cară-te!" zbier eu, şfichiuindu-l cu creanga. Se întoarce şi pleacă. Îşi strigă ura către mine prin perdeaua protectoare a ninsorii.

Nu-mi amintesc cum am ieşit din adâncul zăpezii. Reţin doar că mergeam pe o poteca lungă şi alunecoasă, pe care cădeam încontinuu.

– Stai! răsună un ţipăt ascuţit, în timp ce eu mă adăpostesc în spatele unui trunchi de copac. Arunc una din grenade spre silueta întunecată. Zgomotul exploziei străbate pădurea. Rusul e aruncat în aer, apoi cade şi rămâne nemişcat.

Explozia aproape că mi-a aruncat în braţe Kalaşnikovul său. Îl iau şi mă îndrept înspre el, tăcut ca un şarpe. Are abdomenul sfârtecat. Din cauza gerului, sângele i-a îngheţat deja.

Apoi îi văd şi pe ceilalţi patru. Ucişi cu toţii de focurile automatelor. Evident, căzuseră într-o cursă. Omul pe care l-am omorât fusese singurul care scăpase. Dacă ar fi tăcut şi s-ar fi ascuns după un copac, eu aş fi fost acum cel mort. Probabil că era înnebunit de frică. Nu e prea amuzant să te afli într-o pădure întunecoasă şi îngheţată, prin care bântuie tot felul de ucigaşi dezlănţuiţi.

Părăsesc poteca şi mă afund în zăpadă printre copaci. Am pregătit Kalaşnikovul şi sunt gata să trag în orice mişcă.

Un braţ îmi înlănţuie beregata şi-mi taie respiraţia. Un cuţit de luptă îmi împunge gâtul.

– O singură mişcare şi eşti mort, Fritz! mârâie o voce în ruseşte.

Sunt complet paralizat. Îmi îngheaţă sângele în vine. Cuţitul mă înţeapă din ce în ce mai adânc. Aştept sfârşitul inevitabil. Cu o mişcare rapidă, îmi va tăia beregata.

Aud un hohot de râs. Primesc un ghiont în spate şi cad cu faţa în zăpadă.

– Te-am speriat, nu-i aşa? râde Porta.

Sunt atât de înfuriat, încât îmi vine să-l pocnesc. Apar printre pomi Micuţul şi Albert, rânjind încântaţi. Au impresia că au făcut o glumă foarte bună.

– Ai noroc că ai dat peste noi, spune Porta. Acum poate te-ai învăţat minte să mai umbli prin locurile astea de parcă ar fi vreme de pace.

– Taci, tâmpitule! mârâi eu nervos, ridicându-mi Kalaşnikovul. Lua-v-ar dracu', m-aţi speriat îngrozitor!

– Trebuie să fii complet ţâcnit să bântui printr-o pădure comunistă în plin război, îmi reproşează Micuţul. Poate nu ştiai că vecinii ne ciuruiesc fundurile dacă ne prind!

– Haideţi să plecăm acasă, hotărăşte Porta.

Prin "acasă" înţelege linia întâi a frontului. Îi întâlnim pe supravieţuitorii companiei de îndată ce trecem de satul ruinat. Oberleutnant Löwe e plin de sânge şi vorbeşte printr-o mică gaură a bandajului cu care e înfăşurat din cap până la piept.

Încolonaţi pe un singur rând, mărşăluim pe gheaţa lacului. Cei rămaşi în viaţă trebuie să se adune la Baikanski.

Cu buzele strânse, Oberst Hinka primeşte raportul de la comandanţii de companie. Deoarece focul de acoperire al artileriei a întârziat, avem pierderi mari.

"Compania a 5-a: 19 oameni, raportează Oberleutnant Löwe. 98 morţi, 36 răniţi, 51 dispăruţi". Când spune "dispăruţi" se referă la cei care au fost zdrobiţi complet şi la cei luaţi prizonieri. E aproape imposibil să se mai afle vreodată ceva despre ei.

Se aude un zgomot înfundat. Un şuierat prelung, şi în mijlocul nostru explodează o salvă. În câteva clipe, Baikanski e cuprins de flăcări.

Un picior stâlcit, de care se mai ţine încă cizma, mă loveşte în spinare şi mă dărâmă.

– Ie-te-te! face Albert. Cred că tipu-ăla era supărat rău pe tine, din moment ce şi-a aruncat întreg piciorul ca să te pocnească!

Alergăm printre flăcări şi tragem rafale cât mai dese. Ruşii urmează o tactică pe care o folosesc foarte des. Un atac de artilerie neaşteptat şi violent, urmat de un alt atac susţinut al infanteriei, care ne-a luat prin surprindere în apropierea