poziţiilor noastre. De obicei, îi putem respinge cu armele automate, dar de data asta e cu totul altceva. Ne sunt superiori numeric şi continuă să atace. Ne retragem. Trecem a doua oară prin Baikanski, hărţuiţi de focul mortierelor şi al aruncătoarelor de grenade.

– După mine!" strigă Bătrânul, ridicând automatul deasupra capului.

 

"Mai presus de orice, am învăţat ce e moartea, la o vârstă la care mai firesc e să ne considerăm nemuritori."

 

P. CAPUTO

 

Porta îşi scoate P-38-ul din toc şi se îndreaptă precaut spre uşa principală, care e pe jumătate deschisă.

– După tine, îi propune el Micuţului, şi-i face loc, politicos.

– Crezi că am capul umplut cu bălegar rusesc? ripostează Micuţul. Lupt demult în războiul ăsta şi am învăţat, cu ani în urmă, că nu trebuie să treci niciodată primul pe-o uşă decât dacă vrei să ai parte de o moarte sigură.

– La dracu'! înjură Porta. O astfel de uşă poate ascunde multe surprize. De exemplu, în spatele ei pot sta nişte ticăloşi, gata-gata să-i zboare creierii cu un T-34 tipului care ar fi suficient de prost ca să-şi bage capul înăuntru. Fir-ar a dracului de treabă, mormăie el, năpustindu-se pe uşă. (Începe să tragă în toate părţile înainte să cadă pe podea.) Nu e nimeni înăuntru! (Se rostogoleşte şi trage un glonţ printr-o altă uşă.) Goală precum capul unui politician, strigă el, trăgând atent cu ochiul peste marginea mesei.

– Ai dreptate, rage Micuţul, intrând ca o vijelie în hol. Trage o rafală scurtă printr-o uşă, de dragul aparenţelor.

Suntem pe cale să deschidem trapele în clipa în care răsună răpăitul unui automat. Bărbatul care vine în fugă pe palier dispare într-o explozie de picături roşii. Capul îi zboară ca o pălărie suflată de vânt.

Primul care năvăleşte pe trepte în jos e Micuţul. Cu un salt pentru care l-ar fi invidiat şi atleţii de la Jocurile Olimpice, aterizează direct în Kübel. Porta îl urmează cu o viteză ce nu pare cu mult mai mică decât cea a luminii. Se afundă cu capul în jos pe locul de la volan. Urmărit de privirile surprinse ale comandanţilor de tanc ruşi şi germani, care au ieşit din turele pentru a vedea ce se întâmplă, se îndreaptă şi trage printre tancurile din faţă.

 

DEŞEURI DE RĂZBOI

 

Sânge cald picură peste mine, topindu-mi zăpada de pe faţă. Ambele picioare i-au fost retezate de la genunchi. De acolo curge sângele. La fiecare mişcare, îmi vine să urlu de durere. După un timp, reuşesc să-mi scot capul din cască şi să-l răsucesc într-o parte în aşa fel încât şuvoiul de sânge ce se scurge din trupul de deasupra mea să nu mă mai atingă.

Porta zace dincolo de lăzile goale de muniţie, ghemuit ca un câine. Alături de el se află Barcelona, cufundat într-o baltă de sânge. În scurt timp îi descopăr pe toţi. Micuţul stă lângă Albert, pe rămăşiţele a ceea ce fusese cândva turela tancului. Ţeava tunului era desfăcută ca o coajă de banană.

– Mi-aş fi dorit să fiu găină, cântă Albert răguşit.

Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat, cu excepţia faptului că pământul părea să se fi deschis, şi să scuipe foc şi oţel.

Un Hauptmann crispat îşi face loc printre rămăşiţele cadavrelor. Mâna în care ţine Mauserul îi tremură. Dă ordine unor trupe pe care nu le mai are.

Dintr-o gaură apare, ca un spectru, un preot în capul gol. Bolboroseşte ceva de neînţeles şi izbucneşte într-un hohot de râs isteric.

– Piei din ochii mei, satană! urlă Hauptmannul şi-l împuşcă pe preot drept în cap.

Râzând zgomotos, se împleticeşte printre cadavre şi printre răniţi. Nu observă T-34-ul care se iveşte din spatele unei movile şi se îndreaptă duduind spre el. E aruncat în aer şi aterizează cu un trosnet surd pe turelă. Apoi alunecă prin spatele tancului şi e strivit sub şenilele uriaşe.

– Un ghermanski mai puţin, râde conductorul de tanc, în clipa în care îşi dă seama că Hauptmannul a fost strivit sub şenile.

Bătrânul se apleacă deasupra mea. Casca îi e sfârtecată şi arată ca o cutie de conserve desfăcută. Schija a pătruns prin partea din spate şi a ieşit prin faţă.

E noul tip de cască prin care schijele n-ar trebui să pătrundă.

– Trăieşti, zâmbeşte el uşurat şi-mi şterge sângele de pe faţă. Unde eşti rănit? Nu cred că eşti lovit la cap.

Îi fac semn să se uite în sus.

– E sângele lui.

– Da. Ei, nu trebuie să ne batem capul cu asta, rosteşte Bătrânul, contemplând leşul fără picioare care atârnă de pe grindă.

– Cred că m-au nimerit în maţe, spun eu, scrâşnind de durere. Drace, nu mă pot mişca, mă doare îngrozitor!

– Linişteşte-te, îmi spune Bătrânul, bătându-mă pe obraz. Niciodată nu-i aşa grav cum crezi.

– Ce li s-a întâmplat celorlalţi? întreb îngrijorat.

– Au dat şi ei de belea, răspunde Bătrânul. Cred că Albert a înnebunit. Cântă tot timpul.

Obuzul ne-a nimerit în plin. Pe mine m-a azvârlit la câţiva metri depărtare. Infanteriştii din faţă noastră au fost făcuţi praf. N-a mai rămas nici un nasture în urma lor.

– Picioarele mele mai sunt la locul lor? întreb eu îngrijorat. Nu le simt absolut deloc.

– Da, încă se mai ţin de restul corpului, zâmbeşte Bătrânul. (Îşi aprinde pipa cu căpăcel de argint şi suflă un nor albastru de fum prin aerul îngheţat.) Straşnic ai mai zburat! Încearcă să stai nemişcat, deşi va trebui să plecăm până să ne ajungă vecinii din urmă.

– Drace! geme Barcelona îngrozit. Am bătut şi la porţile raiului şi la cele ale iadului, dar nu m-au primit nicăieri. Cum e posibil? Nu mai pricep nimic.

– Logic, murmură Porta. Se uită la Gregor care e încâlcit în sârma ghimpată şi-i vorbeşte cadavrului unui rus.

Din pădure apare o coloană de infanterişti. Un Oberfeldwebel ne priveşte acru.

– Arătaţi de parcă aţi avea câte un glonţ şi-n fund, şi-n maţe, comentează el, gata să plece fără să ne ajute.

– Luaţi-ne cu voi, strigă Bătrânul. Nu ne putem descurca singuri.

– Bine. Nu mai lungi vorba! mârâie Oberfeldwebelul cu un rânjet cinic. Vrei să faci pe marele şef? În cazul ăsta, să ştii că suntem doi!

– Ciocu' mic, se repede Bătrânul. Ne luaţi cu voi! Dacă nu, dau eu de tine odată şi-odată! O să fie vai de voi, vai de fundul