"Fii sigur de asta, amice", scrâşnea generalul meu.

Când a văzut vipuşca roşie şi frunzele de stejar ale generalului, ofiţerul în rezervă a lăsat motoreta să-i cadă la pământ. A rămas locului ca trăsnit, într-o poziţie pe care oamenii buni la suflet ar fi putut-o numi chiar poziţia de drepţi. Ne-a trebuit ceva timp. ca să aflăm de la el că e ordonanţa Regimentului.

"Blindate inamice se apropie de zona noastră de cantonament!" a tunat generalul meu, de parcă ar fi fost Marius în persoană pe câmpurile Raudine.

"Ce fel de blindate?" voia să ştie obezul de dragon biciclist, care se chiora la noi.

"Tancuri englezeşti, Herr Oberleutnant", i-a rânjit Prăjina săltându-şi centura care-i alunecase pe fund peste şoldurile sale inexistente.

"Doamne, fie-ţi milă de noi!" ţipă grăsanul îngrozit, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul.

"Sigur c-o să-i fie, lătra generalul meu. Dar mai întâi ar trebui să te descurci singur, drăguţule".

Tocmai atunci a sosit, legănându-se, şi-un locotenent, înţolit cu nădragi de călărie, şlapi şi-o cămaşă de pijama cu dunguliţe roşii.

"Comandantul vrea să ştie ce dracu se-ntâmplă şi de ce se trage în toiul nopţii".

Generalul meu s-a holbat uluit la ofiţerul ciudat îmbrăcat.

"Ia spune-mi, dragule, aici e serviciu de mesagerie sau regiment prusac?" - şi i-a tras un perdaf locotenentului ăluia în şlapi şi pijama, de te luau fiori ascultându-l. O, da' straşnic spectacol a mai fost!

Când i s-au epuizat blestemele şi ameninţările, s-a îndreptat zornăind din pinteni spre un tun antitanc ce zăcea plictisit de moarte în nişte boscheţi. Fără să privească în dreapta sau în stânga şi fără să se gândească la urmări, a declanşat mecanismul de dare a focului şi a tras de coardă.

Bum! - a tunat maşinăria de 75 mm.

"Uite cum zboară plăcinta mătuşii din cuptor", gândeam eu în timp ce obuzul despica noaptea, şuierând şi trezind toate păsărelele germane de prin cuiburile lor pricăjite. Germania-i obişnuită să aibă de-a face cu războaiele, dar nu se-ntâmplă prea des ca tunurile să bubuie chiar la ea acasă. Obuzul a trecut la rând prin trei case, rearanjând puţin mobilierul. S-a oprit în depozitarul de muniţie dintr-un Panzer Spähwagen{40}. Măiculiţă, ce grămăjoară de muniţie a sărit în aer! Vehiculul ăla de recunoaştere s-a risipit peste jumătate din Westfalia. Câteva bucăţele au căzut în Rin şi altele în Weser. Dar rezultatul a fost că regimentul adormit a revenit din nou la viaţă. Cum se mai mişcau! Cei mai mulţi alergau să-şi scape pielea, dar câţiva obsedaţi de război au vrut să riposteze. Ce privelişte i-a fost dat soarelui german să vadă când a răsărit în cele din urmă. Era cât pe ce sa apună din nou. Ascultaţi ce vă spun? O companie blindată a luptat eroic timp de două ore şi nu s-a dat bătută decât atunci când casa pe care-o apăra a fost complet ruinată. Apoi au descoperit, spre groaza lor, că inamicul fusese propriul batalion de motociclete.

Exerciţiul de alarmă al generalului meu s-a soldat cu opt zeci şi opt de răniţi şi nouă morţi. Doi s-au sinucis şi alţi trei au fost daţi dispăruţi. Faptul ăsta a provocat multă bătaie de cap, până când şi-au dat seama că n-aveau cum să fie luaţi prizonieri de către englezi pentru că nu existau nici un fel de englezi. Nu era decât un fel de-a se juca al generalului meu.

"Fir-aş al naibii, oamenii ăia au dezertat în toată regula", murmura generalul. L-a chemat pe şeful Poliţiei militare, un Hauptmann uriaş şi brutal, cu nişte ochi atât de fioroşi încât l-ar fi invidiat şi Diavolul în persoană. "Bunul meu prieten - a început el, sfredelindu-l cu privirea pe vânătorul de capete - cer ca dezertorii de sub steag şi chiulangiii să fie trataţi fără cruţare! Pentru asemenea gunoaie nu trebuie să existe nici un pic de îndurare. Terminaţi cu ei".

Bineînţeles că prostănacii au fost înhăţaţi. Au aterizat la Germersheim, unde un pluton de execuţie din Pionieri le-a curmat vieţile lor laşe.

"Nu poţi face omletă fără să spargi ouă - făcea mulţumit generalul meu pe când ne întorceam acasă pentru micul-dejun. (Asemenea acţiuni erau pe gustul lui). Fă-i să tremure! Pune-i în priză". Se simţea în elementul său. Nimeni nu-l putea întrece pe el, generalul meu.

După-amiază am dat o raită pe la genişti. Aruncau poduri peste râuri şi apoi le stricau din nou. Generalul meu i-a cronometrat cu trei ceasuri. Spre marea lui satisfacţie, s-au spart şi aici câteva "ouă". Un prăpădit de Unteroffizier s-a ales cu ţurloaiele zdrobite. Îl trăgea curul prea greu în jos în clipa în care s-a rupt o macara pe care-am şterpelit-o de la francezi. Alţi doi tipi s-au înecat, prinşi între pontoane. Nu trupă regulată, slavă Domnului, doar personal muncitor civil. Însă generalul meu s-a mohorât oricum din cauza asta şi i-a pus pe toţi ceilalţi, inclusiv pe subofiţeri, să se târască pe burtă cu armele în mâinile întinse şi cu nasurile în pământ. Şi-au lustruit dinţii pentru toată viaţa. Era o plăcere să vezi cum făcea soldaţi din adunătura aia de maimuţe. Oamenii care-au făcut soldăţie cu el n-or să uite experienţa asta în viaţa vieţii lor.

După ce ne-am croit drum şi prin tabieturile de seară - obişnuiam să spunem "dineu", fiindcă generalului meu îi plăcea să folosească expresii străine, mai ales englezeşti, ceea ce i se trăgea din perioada cât a fost detaşat cu "11 Husari", ăia care aveau drept cântec de regiment "Moise în Egipt" -, ne-am dezbrăcat uniforma şi-am tras mănuşile albe pe suportul lor special. Pe urmă am intrat în uniforma noastră de garnizoană şi-am plecat la biserică pentru a-i da şi Feldmarschallului Dumnezeu ce i se cuvine. Dar când ne-am întors, ne aştepta o surpriză urâţică. Întreg Statul-Major se foia de colo-colo. Toţi urmau să plece în direcţia Est, şi nu pentru a fi mai aproape de răsăritul soarelui.

"Se înşală închipuiţii ăia în uniformă de la Cartierul General al Führerului, ţipa generalul meu. Îi învăţ eu minte. Eu poruncesc aici! Nimeni n-o să mişte