Şeful Statului-Major ţopăia de parcă s-ar fi slobozit pe el şi acum era pe cale să-şi umple şi nădragii. Fără un cuvânt, i-a întins o scrisoare frumos împăturită şi bibilită, semnată de către Adolf în persoană. Faţa generalului meu s-a buhăit brusc şi falca i s-a cam lăsat peste Crucea de Cavaler. Şeful de Stat-Major a ridicat din umeri, abătut, şi s-a uitat pe geam.

"Eliberat de comandă", a îngăimat generalul meu, plimbându-şi din nou privirea prin scrisoare. Nu-i venea să creadă că scria ceea ce citise el.

"Pe cei pe care Dumnezeu vrea să-i distrugă, mai întâi îi orbeşte, a tunat el. De data asta caporalul din Boemia a întrecut măsura. Zarurile sunt aruncate!"

Ceva mai târziu, a vorbit la telefon cu Keitel. Avea să-i mai transmită câteva adevăruri crunte "omului din Braunau".

Nici n-apucasem bine să ne strecurăm în uniforma noastră de noapte, când a-nceput să zbârnâie telefonul mai ceva ca o alarmă aeriană.

"Musai că-i ceva important", a spus generalul meu, aranjându-şi căciuliţă de noapte regulamentară în aşa fel încât orătania brodată cu fir auriu să fie pe aceeaşi direcţie cu nasul său acvilin.

Era General der Infanterie Burgdorf, şeful personalului, care avea chef de taifas cu noi. În ierarhie, era cunoscut sub numele de "Eminenţa Cenuşie".

Generalul meu a făcut feţe-feţe şi nasul său coroiat i-a devenit azuriu în timpul "taifasului''.

Nu mă-ndoiam de ce se-ntâmplă. Luase foc latrina şi generalul meu avea să se aleagă cu distinsa lui ridiche frecată de mai mare dragul. După ce General Burgdorf a închis telefonul, am rămas multă vreme tăcuţi şi-am cântărit lucrurile. Mai-mai că auzeam un pocnet parcă venind din ţeasta generalului meu. Oricum, se părea că aflase că nu întotdeauna e foarte înţelept să baţi toba, strigând în gura mare ce gândeşti. O grămadă de nemţi au mierlit din pricina asta din 1933 încoace.

Înainte de a mărşălui în ţara viselor, ne-am îmbrăcat din nou uniforma noastră uşoară de serviciu şi-am scris scrisori.

Când s-a iţit şi soarele să vadă ce se mai întâmplase cu bătrâna Germanie în timpul nopţii, terminarăm de semnat ultima scrisorică, şi totul era aranjat în mijlocul mapei de birou, conform năravului din cavaleria prusacă.

"Pistolul meu de serviciu! a spus generalul pe un ton sever.

Am dat fuga după pistol, l-am şters iute de praf cu o cârpă de lustruit, l-am încărcat şi i-am coborât piedica de siguranţă. Pe urmă i l-am înmânat generalului.

"Rămâi cu bine, Unteroffizier Martin - fornăia el şi pentru întâia oară mi-a întins mâna. Fă-ţi datoria pentru iubitul nostru Vaterland! Îţi voi urmări progresele!"

"Zu Befehl, Herr General - i-am răspuns eu, pocnind de două ori din şlapi. Fie ca onorabilul nostru monoclu să rămână nepătat!" Pe urmă şi-a dus pistolul la frunte în timp ce eu salutam, în afara liniei de foc, şi ne-am împuşcat.

Straşnic s-a purtat generalul meu. A fost de-a dreptul fantastic, zău aşa. Doar era generalul meu. Trei gloanţe au trecut prin craniul său de comandant de oşti şi de-abia atunci ne-a căzut monoclul. Câtă solemnitate! De n-aş fi fost niţel abţiguit de la coniacul din care şterpelisem olecuţă, cred c-aş fi plâns.

L-am dichisit frumos, i-am pus boneta pe mansardă şi, după multă bătaie de cap, am reuşit să-i fixez regulamentar monoclul. Apoi am alarmat Cartierul General.

Au apărut cu toţii, au pocnit din călcâie şi au salutat, potrivindu-şi pe feţe cutele regulamentare de părere de rău. Până şi aghiotantul - nemernicul ăla blestemat - clătina din cap cu atâta tristeţe încât toate cicatricele sale mensur{41} de pe fălci îi tremurau ca nişte ţipari în piftie.

Zilele următoare s-a lucrat febril la pregătirea funeraliilor generalului meu şi monoclului nostru. Am inspectat cutiile de "pa şi pusi"şi am ales, în cele din urmă, o ditamai buturugă de sicriu dintr-un străvechi stejar german cu un şir lung de cruci de fier cioplite de jur-împrejur. A trebuit să răscolesc jumătate din Germania până să găsesc o perniţă din catifea roşie pe care să aşez dovleacul generalului. Orice s-ar spune, se descurcase binişor în două războaie mondiale şi nici în viaţa civilă nu rămăsese chiar codaş.

Conţopistul companiei a petrecut cinci ceasuri lustruindu-ne sabia de paradă, înainte ca aghiotantul să se declare mulţumit. Aveam o sabie a naibii de ţeapănă. O spadă de onoare din Leibhusaren{42}. De multe ori mi-a trecut prin cap s-o înlocuiesc cu o tinichea ieftină, marca Solingen. Un colecţionar capiu ar fi băgat cu siguranţă mâna adânc în buzunar pentru ea.

Mecanicul-şef al companiei a vopsit cu un spray casca de tablă a generalului meu, în aşa fel încât să se răsfrângă în ea flăcările torţelor.

Au sosit de la Berlin doi popi militari, conduşi de Părintele-General. Erau cu toţii blindaţi cu crucifixe din aur şi alte trăsnăi care să-i uşureze generalului meu drumul spre Walhalla. S-a făcut tot ce era cu putinţă pentru a ieşi o înmormântare frumoasă. Singurul lucru cu care-am dat-o-n bară au fost suflătorii. Husarii ăia afurisiţi se piteau pe undeva pe frontul de est, lăsându-se făcuţi fărâme de către ăi de dincolo şi, ce-i mai rău, tipul de la toba mare o întinsese la inamic. Şi-a luat şi toba cu el. Ei, o fanfară a unui regiment de cavalerie fără tobă nu face doi bani! Sper din toată inima să-l înhaţe odată şi-odată poliţaii militari şi să-l atârne lângă ceilalţi dezertori mizerabili. Ar fi putut măcar să ne lase toba. E proprietate germană. Nu se cade să bată vecinii în ea.

Fiecare armă era reprezentată de către un Leutnant care făcea gardă de onoare. Erau şase. Stăteau ţepeni ca nişte statui în jurul generalului meu, care zăcea întins, distrându-se în Sala Cerească de Petreceri a Cavalerilor. Era echipat complet în uniformă, cu toate distincţiile. Blaue Max{43} şi Crucea de Fier cu "furculiţă şi cuţit"{44} iar în picioare avea cizme din piele fină, cu pinteni de argint. Vă spun eu că era cel mai nostim cadavru pe care vi-l puteţi imagina. Îmbrăcat cum era, generalul meu ar fi putut zbura drept în Walhalla pentru a porni un