Tevatură mare a fost însă când a venit vorba de încălţămintea pentru cap. Eu voiam să-i pun casca sa de oţel. De-aia o şi dădusem la vopsit. Însă aghiotantul prefera cascheta de garnizoană cu frunze de stejar şi cu tot tacâmul.

"Căştile de oţel nu se potrivesc la uniforma de paradă!" zbiera el, schimonosindu-şi înspre mine cicatricele sale mensur.

Copanele i se mişcau precum un howitzer{45} la foc automat. Era atât de furios încât ar fi fost în stare să spargă nuci de cocos cu fundul şi să înghită miezul pe unde nu trebuia. Printre picături îmi destăinuia ce crede el despre mine. Îmi venea să-i reped una în bot, dar nu merita. Era Rittmeister şi m-ar fi putut vârî la beci cât ai clipi dacă i-aş fi ras o labă.

"Lovi-te-ar toate molimele din ţara asta! şuiera el. Dacă te-aş vedea agăţat într-o capcană pentru urşi, te-aş lăsa acolo să crăpi. Să ştii, Martin, că te-aşteaptă o soartă cumplită. De îndată ce generalul va fi în pământ, o să-ţi iei valea spre frontul de răsărit atât de repede încât vei stârni în urmă nori de praf. Şi-o să găsesc cea mai crâncenă şi mai mizerabilă unitate în care să te trimit! O unitate care operează în spatele liniilor inamice în uniformele lor şi face toate lucrurile care sunt interzise prin convenţiile de război. Cred c-ar fi tocmai ce-ţi trebuie. Fii pregătit, Martin, nici chiar mintea ta bolnavă nu poate concepe ce le fac ruşii porcilor de teapa ta dacă-i prind ascunzându-se în uniforma lor!"

"O, dar ştiu ce le fac, Herr Rittmeister, să trăiţi! Pentru început te gâdilă niţel la boaşe cu un baros straşnic. Pe urmă îţi vâră un fir electric în găoază în aşa fel încât limbricii îţi joacă bătuta în jurul hemoroizilor până să apuci tu să zici of! Şi eu am trecut de câteva ori prin asta, domnule, dar până acum se vede treaba c-am avut zile. Oricum, ţin să-i mulţumesc domnului Rittmeister, să trăiţi, pentru toate urările sale călduroase şi să-mi exprim speranţa că ne vom reîntâlni cu bucurie în groapa comună a eroilor".

Îşi unduia înspre mine cicatricele sale mensur ca pe-o traistă cu şerpi. Semăna cu un mistreţ avortat. Doamne, ce tămbălău a putut face, până când a venit şeful de Stat-Major şi i-a spus să-şi ţină gura.

"Dacă nu te opreşti, o să-l trezeşti pe general", l-a prevenit el.

Generalul meu zăcea acolo întins şi-l durea în fund, în vreme ce întreaga garnizoană trecea pe lângă el să-i spună pa şi pusi. Veneau de aproape şi de departe, îşi pocneau călcâiele, zornăiau din săbii şi stăteau cu capul aplecat. Unii dintre ei boceau, chipurile, ca să ne dăm noi seama cât de tare îl iubiseră ei pe generalul meu. Nişte mincinoşi şi prefăcuţi cu toţii. Nu era unul care n-ar fi fericit dacă l-ar vedea pe generalul meu perpelindu-se în suc propriu în iad.

Dimineaţa, a apărut şi artileria cu un afet de tun cât toate zilele şi cu şase cai negri. Se urlau comenzi, săbiile au fost îndreptate spre pământ şi steagurile au coborât în bernă. Şase ofiţeri ţopăiau ritmat spre generalul meu care arăta minunat şi scump în cutia lui de vampir.

"Procesiune funerară! În-ce-eeet îna-iii-nteee marş!" chirăia şeful de Stat-Major. Şi-am pornit-o spre biserica de garnizoană.

Am dat să mă sui în maşina de stat-major, dar la volan se afla un îngrămădit. Eu fusesem pus pe liber.

"O să te halesc pentru asta cu prima ocazie!" i-am făgăduit eu prosteşte. Era Feldwebel, cu toate că nu era decât infanterist.

"Tu poţi să te târăşti, făcea aghiotantul. Crede-mă c-o să-ţi intre-n sânge."

"Rahat! gândeam eu. Ne-om întâlni poate pe frontul de est!"

În biserica garnizoanei ardeau nişte lumânări obeze de câte doi metri înălţime, şi fanfara infanteriei cânta nişte marşuri leşinate de părere de rău. Era ceva de Goethe sau Chopin. Nu ştiu ce se cânta, dar în orice caz ceva foarte trist. Dac-aş fi fost în locul generalului meu şi ar fi trebuit să decolez spre Walhalla, aş fi poruncit să mi se cânte ceva săltăreţ şi-aş fi adus un negrotei din America să-i zică un solo. Un blues, asta-i o treabă care-ţi merge la inimă. Aşa ceva îţi dă fiori când eşti pe ultimul drum!

O droaie de indivizi în uniformă şi în civil mişunau într-un dans războinic în jurul uniformei de lemn a generalului meu. Până şi Marina era de faţă. Şi câţiva japonezi cu ochi teşiţi. Dacă nu ne-ar fi fost impus războiul, ar fi fost şi ruşi, şi englezi. Cu toţii erau amici de-ai generalului meu.

Peste cutia de vampir a fost întins steagul de război. Deasupra trona perniţa roşie de catifea. Făcusem rost de ea de la o babă din Bielefeldt. Îi slujise pisicii ei drept culcuş. Bostanul generalului zăcea pe ea în toată splendoarea lui. Spada de onoare şi casca de oţel străluceau precum rahatul de mâţă în lumina lunii unei nopţi de primăvară. Iapa generalului meu, Magda fusese şi ea invitată la petrecere.

– În biserică? intervine Bătrânul uluit.

– Nu, fir-ar să fie. Ea rămăsese afară la taclale cu cele şase gloabe de la Artilerie.

Pe urmă s-a pornit spectacolul propriu-zis. O gardă de onoare din Panzer-Grenadieri şi-au îndreptat tunurile către cer şi-au slobozit o salvă către Walhalla. Am înţeles că era semnalul pentru deschiderea porţilor Raiului, ca să aibă generalul meu loc de-ntors când o ajunge acolo. După ce steagurile au coborât în bernă, orga s-a pornit să cânte la limita de sus a decibelilor. Urla şi hârâia în asemenea hal încât şi cel mai mare prostănac de faţă trebuie c-a priceput că înmormântarea unui general e o afacere cât se poate de solemnă.

Apoi s-a trezit vorbind preotul militar. Zicea ceva despre Dumnezeu şi s-a apucat să explice cum că Domnul a fost prusac de când se ştie şi că de-aia e el mereu de partea noastră. S-a îmbârligat niţel şi-a făcut o varză din Dumnezeul englezilor şi din ăsta al nostru. S-au găsit şi unii care să mormăie. Într-un război mondial e lucru grav