întocmai ca şi mine, Pavel Anicet iubea două femei. (…) Voiam, pe de altă parte, să scriu romanul „tinerei generaţii“, aşa cum îi înţelegeam eu destinul. Întoarcerea din Rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai „României Mari“. Împreună cu o parte a generaţiei mele, trăisem adolescenţa şi prima tinereţe în această atmosferă de euforie, încredere şi tembelism. Ştiam că acest „Rai“ se află undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, că, de fapt, fusesem prima şi singura generaţie care se putuse bucura de „Raiul“ instaurat în 1919-1920. (Evident, paradisul acesta este de ordin spiritual: era pur şi simplu beatitudinea rezulatată de împlinirea unui ideal colectiv, Nu presupunea nici un sindrom paradizica manifest în viaţa socială, economică sau politică.“ Tot relativ la vara anului 1933, an excepţional în existenţa sa, pe care şi-o concepe şi pe care şi-o rememorează ca pe o inţiere în destin, ca pe o „epifanie“ a sensului adevărat al propriei existenţe, Eliade notează mai departe: „Deşi camuflată în felurite mediocre pseudo-ideologii, revenea ca un laitmotiv, aceeaşi problematică: găsirea unui sens valabil existenţei post-„paradiziace“. Toţi acei intelectuali limbuţi, pretenţioşi, agresivi erau terorizaţi, fără să-şi dea seam, de spectrul „ratării“. Tema intelectualului ratat era destul de familiară romanului românesc, de la Vlahuţă la Cezar Petrescu. De obicei, însă, „ratarea“se datora opacităţii mediului provincial în care erau silite să trăiască personajele (…).“ Apoi, la apariţia romanului, în ianuarie 1934, notează: „Întoarcerea din Rai a apărut la sfârşitul lui ianuarie. Nae Ionescu a citit-o când era încă închis şi mi-a spus că am scris o carte „patibulară“. M-a mai întrebat când am avut timp să adun atâta tristeţe şi atâta amărăciune, de unde îmii vine aplecarea aceasta către cruzime, brutalitate şi deznădejde. Îmi era greu să-i vorbesc despre contextul autobiografic al romanului. Dar i-am mărturisit că „atmosfera“ Întoarcerii din rai o simt deja în jurul meu: tensiuni, conflicte, cruzimi şi mai ales sentimentul înefabil că am intrat într-o epocă de ruptură – asta simţeam mai ales acum, după asasinarea lui Duca şi tot ce i-a urmat.“, Mircea Eliade, op.cit. pp. 225-226; 276; 309-310.

129 Întoarcerea..., ed. cit., p. 73.

130 Idem, p.75.

131 Tonul general al tuturor acestor aventuri şi al acestor aventurieri poate fi găsit deja în Un uomo finito al lui Givanni Papini. Iată. de exemplu, începutul capitolului Fraţii morţi: „Nu acceptam realitatea: nu există alte cuvinte mai presice pentru a exprima greaţa mea de lumea fizică, umană, raţională, care mă strivea şi nu lăsa destul aer şi apaţiu aripilor mele neliniştite. Şi totuşi nu sunt cele pe care le-aş dori; nu spun, nu luminează totul. Eu nu voiam această realitate, pentru că voiam alt (mai pură, mai perfectă, mai angelică, mai divină), şi mă străduiam neobosit ca multaşteptata lume spirituală şi armonioasă să se iveească odată, ca atatuia pe care creierul a văzut-o şi a dorit-o, din blocul brut abia desprins din minte.“, Govanni Papini, Un om sfârşit, Editura pentru Literatură Universală, Buc., 1969, pp. 120-121.

132 Idem, p. 52.

133 Ibidem, p.266.

134 Emil Cioran, Singurătate şi destin, Humanitas, Buc., 1991, p. 93.

135 Iată, în termenii unei sociologii ad-hoc a receptării literaturii, mărturia lui Pericle Martinescu despre impactul apariţiei romanului: „Acest roman a făcut la apariţie o vâlvă extraordinară în rândul tineretului intelectual, fiindcă acesta se regăsea aidoma în cele mai tipice şi mai semnificative episoade ale cărţii. Eliade ataca aici întreagă acea problematică a generaţiei tinere, sub toate aspectele ei complexe şi acute ce stăruiau în atmosfera vremii. Cultul eului, dus până la exacerbare, exaltarea fluidului vital, neliniştea metafizică, mirajul aventurii, mergând până la crimă, ca act gratuit şi ca exemplificare a libertăţii morale, refugiul în sexualitate, atracţia spre gestul suprem al sinuciderii, gustul pentru un anume satanism, având ca revers accente de inocenţă totală, dispreţul faţă de ce era convenţional sau deprindere convenţională, în fine o independenţă interioară neîngrădită de nimic tutelau întregul comportament al eroilor cărţii, despre care s-ar fi putut spune că se întâlneau în carne şi oase pe stradă, că erau fotografiaţi din realitatea imediată.“, Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Humanitas, Buc., 1998, p. 182.

136 M. Eliade, op.cit., pp. 206-207.

137 M. Eliade, Oceanografie, ed.cit., p. 90.

138 În Memorii Eliade va nota pentru anul 1934, anul în care apare şi Oceanografie: „Şi