încheiam volumul (Oceanografie) cu un articol, Invitaţie la bărbăţie, care era de fapt o invitaţie la bucurie şi nădejde: „Există atâta moarte în jurul meu, încât nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mâine o altă lume.“ Într-un anumit sens, era adevărat. Morţile şi cadavrele acestea le cunoşteam. Dar mai ales le prevesteam într-un viitor foarte apropiat. Nu uitasem sirena de la Atelierele „Griviţa“; nici gloanţele din noaptea de 30 decembrie pe peronul gării din Sinaia […]. Neliniştea şi teama mea nu erau legate numai de asemenea evenimente politice. Presimţeam de mult, din adolescenţă, că nu vom avea timp. Simţeam acum nu numai că timpul ne este măsurat, dar că va deveni în curând un timp terifiant (timpul „terorii istoriei“). Încercam să mă apăr printr-o deznădăjduită, paradoxală răsturnare a tuturor valorilor: acceptam morţile din jurul meu, le acceptam pe cele care ştiam că vor veni, ca un sindrom al lumii noi care va trebui să se nască. Pentru mine personal, asta însemna în primul rând ca va trebui „să mă grăbesc“, să apuc să spun ceea ce mi se părea că trebuie spus cât mai e timp, cât mis se mai îngăduia să spun.“, op.cit., pp. 320-321. Trebuie spus, însă, că eseul lui Eliade este de fapt destinat românilor, este vorba despre bărbăţia pe care noi, ca români, trebuie s-o reînvăţăm, într-o stagnare de mare moartă, în putreziciunea veţii sociale de rutină a României. Invitaţie la bărbăţie, adică la creaţie, la vitalitate, la activitate neîntreruptă, la stoicism. „Iadul contemporan“ nu este aici iadul universal, ci numai strict iadul valah. „Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă“ scrie Eliade, poate trimiţând implicit la Cioran, la disperarea sa, dar poate şi la propriile sale personaje care se lamentează atât, care se sinucid, ca Pavel Anicet. Pare a fi mai degrabă vorba despre un manifest anticinic şi antivalah (antimioritic). „Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri snobi tobă de carte ni le aduc mereu înainte.“ Răspunsul lui Cioran va sosi în 1935, într-un articol publicat în Vremea, „Omul fără destin“: „Cunosc pe cineva care vorbind de bărbăţie făcea apologia inconştienţei şi rezolva ultimele probleme cu atâta facilitate încât te mirai de unde are atâta graţie în lucruri pentru care alţii regretă că n-au lacrimi. […] O spun o dată pentru totdeauna: în disperarea noastră există mai multă speranţă decât în echilibrul plat al oamenilor fără destin şi în moartea noastră mai multă viaţă decât în armonia comodă a oamenilor normali. Singura noastră mândrie să fie mândria de a avea destin şi bucuria noastră să fie bucuria de a muri din cauza vieţii, a vieţii noastre însângerate, de o criminală de o paroxistică tensiune. Şi pesimismul nostru este un pesimism masculin, deoarece nu avem nevoie de consolaţie. Cu adevărat, fraţilor, fericirea noastră trebuie să înceapă de când ne-am convins de nonsensul acestei lumi!“(articolul a fost retipărit în Emil Cioran, Singurătate şi destin, Humanitas, Buc., 1991), pt. citatele din Oceanografie vezi Mircea Eliade, Oceanografie, ed.cit., pp. 297-301.

139 Mircea Eliade, Huliganii, Rum-Irina, Buc., 1991.

140 Iată ce-i scria Cioran despre roman, în 1935: „…Un roman aşa de bine scris, atât de rotunjit şi de complet şi care este în acelaşi timp revelaţia putregaiului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalităţii noastre secrete. Huliganii m-a făcut trist, fiindcă m-a constrâns să-mi dau seama cât suntem de pierduţi, cât ireparabil ascund frământările generaţiei noastre, în ce măsură suntem condamnaţi. […] Poate că sunt singurul dintre prietenii tăi care să înţeleagă accesele tale de furie, dorinţa de suprimare a continuităţii vieţii, pasiunea unei rupturi. (…) Tot ce nu este istorie e religie. Totul este religios; căci istorie nu este.“ în vol. Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, Buc., 1995, p. 272.

141 M. Eliade, Memorii., vol. I, Humanitas, Buc., 1991, pp. 331-333.

142 Iată ce scria André Malraux în Ispita Occidentului: „Pentru a-l distruge pe Dumnezeu, şi după ce l-a distrus, spiritul european a nimicit tot ce se putea împotrivi omului: ajuns la capătul eforturilor precum Rancé în faţa trupului iubitei sale, el nu mai găseşte decât moartea. Ajuns, în sfârşit, la imaginea ei, descoperă că ea nu-i mai poate trezi nici o pasiune. Şi niciodată n-a făcut o descoperire atţt de neliniştitoare… Nu există idea pentru care să ne putem sacrifica, deoarece cunoaştem minciunile tuturora, noi cei care habar n-avem ce este adevărul. Umbra terestră care se alungeşte în spatele zeilor de marmură ajunge pentru a ne depărta de ei. Prin ce strânsoare s-a legat omul de el însuşi! Patrie, justiţie, măreţie, adevăr, care din statuile sale nu poartă astfele de urme de mâini omeneşti încât să nu trezească în noi aceeaşi ironie tristă ca şi vechile chipuri odinioară iubite? Înţelegerea nu îngăduie câtuşi de puţin toate demenţele. Şi, totuşi, ce sacrificii, ce eroisme nejustificate mocnesc în noi.. Sigur, există o credinţă mai înaltă: cea pe care o propun toate troiţele satelor şi aceleaşi cruci care îi străjuiesc pe morţii noştri. Ea înseamnă iubire şi poartă într-însa alinarea. N-o voi accepta niciodată; nu mă voi înjosi cerându-i alinarea la care mă îndeamnă slăbiciunea mea. Europă, uriaş