Mai împletiră şi alte frînghii din fibre vegetale şi cu ajutorul lor instalară un fel de macara simplă, în faţa uşii. În felul acesta, ridicară cu uşurinţă cărămizile pînă la înălţimea Casei de Granit. Urcarea materialelor pînă la optzeci de picioare deasupra solului fiind astfel, uşurată, ei începură de îndată amenajarea propriu-zisă a interiorului locuinţei. Nu duceau lipsă de var şi cîteva mii de cărămizi aşteptau să fie întrebuinţate. Schelăria pereţilor despărţitori, foarte rudimentară, nu fu greu de făcut şi, într-un timp record, după planul inginerului, apartamentul fu împărţit în camere şi magazii.

Diferitele lucrări se desfăşurau repede, sub directa îndrumare a inginerului, care nu stătea degeaba, ci mînuia el însuşi ciocanul şi mistria. Cyrus Smith cunoştea toate meseriile şi dădea un exemplu bun harnicilor şi pricepuţilor, săi tovarăşi. Se muncea cu încredere şi voie bună. Pencroff, rînd pe rînd dulgher, frînghier, zidar, cu veşnicele sale glume, care îi înveseleau pe toţi, şi cu încrederea sa absolută în inginer, pe oare îl socotea în stare să facă orice, vedea depăşite toate greutăţile vieţii de pionier. Atît problema îmbrăcămintei, cît şi a încălţămintei, problemă gravă, aceea a iluminatului în serile de iarnă, a valorificării părţilor fertile ale insulei, cît şi a transformării florei sălbatice într-una dirijată de mîna omului, toate se păreau uşor de rezolvat de Cyrus Smith şi era sigur că totul va fi făcut. El visa rîuri canalizate, care să înlesnească transportul bogăţiilor solului, ex-: ploatări de mine şi cariere, maşini deservind toate ramurile industriei şi se gîn.dea chiar la o cale ferată, a cărei reţea să împînzească într-o bună zi întreaga insulă Lincoln.

Inginerul îl lăsa să vorbească şi nu-i tăia avîntul cu care acestuia îi plăcea să înflorească lucrurile. El cunoştea puterea încrederii. Zîmbea cînd îl auzea vorbind şi ascundea propriile sale griji, pe care i le oferea viitorul, într-adevăr, era îndreptăţit să creadă că în ' această parte a Pacificului, care se afla în afara drumului parcurs de corăbii, ei nu vor fi salvaţi niciodată. Pionierii nu se puteau deci bizui decît pe ei înşişi. Insula Lincoln era aşezată la o distanţă atît de mare de alte ţărmuri, încît ar fi fost cît se poate de primejdios pentru ei să se aventureze în larg pe un vas care, construit cu mijloacele pe care le aveau, nu putea fi decît şubred.

Dar Pencroff era de părere că ei depăşiseră cu mult. pe Robinsonii de odinioară, care aşteptau ca toate să capete dezlegare doar printr-o minune.

Şi, într-adevăr, ei aveau foarte multe cunoştinţe, şi omul care ştie reuşeşte şi acolo unde alţii ar lîncezi şi ar pieri inevitabil.

În cursul acestor lucrări se distinse Harbert. Era inteligent şi muncitor; înţelegea repede, lucra bine şi Cyrus Smitb se simţea din ce în ce mai legat sufleteşte de acest copil. La rîndul său, Harbert îl iubea: şi-l respecta pe inginer, iar Pencroff, care observase totul, se bucura.

Nab era tot Nab ! El era ceea ce fusese totdeauna: curajul, zelul şi devotamentul în persoană. Şi el, ca şi Pencroff, avea o mare încredere în inginer.

Cît despre Gédéon Spilett, nici el nu se da înapoi de la muncă; şi nu era chiar cel mai neîndemînatic,. spre marea mirare a marinarului. Pencroff se minuna, că ziaristul nu era numai ager la minte, dar ştia şi să lucreze cînd era nevoie.

Scara fu instalată în ziua de 28 mai. Ea avea nu mai puţin de o sută de trepte şi Cyrus Smith, folosind o ieşitură a falezei, aşezată la mijlocul drumului, pe distanţa de optzeci de picioare în înălţime, fixă prima parte a scării de această ieşitură, iar de aici încolo fixară partea a doua. în felul acesta, urcuşul deveni mult mai uşor. De altfel, Cyrus Smith se gîndea ca mai tîrziu să instaleze un ascensor hidraulic, ca să evite oboseala şi pierderea de vreme a locuitorilor Casei de Granit.

Pionierii se obişnuiră repede cu scara: erau destul de sprinteni, iar Pencroff, ca un brav marinar, deprins să se caţere pe catarge, îi învăţa cum s-o folosească. Dar ce era de făcut cu Top ? Bietul animal, cu cele patru labe ale sale, nu era apt pentru un astfel de exerciţiu. Pencroff se dovedi însă un maestru atît de sîrguincios, încît şi Top învăţă să se urce pe scară, aşa cum fac cîinii la circ. Nu se poate şti dacă marinarul era mîndru de elevul său. Însă de nenumărate ori Pencroff urcă scara, ducîndu-l în spinare, ceea ce-i prindea foarte bine lui Top.

În toiul acestor lucrări care merseră atît de repede, se îngrijiră şi de problema hranei, căci se apropia iarna. în fiecare zi, reporterul şi Harbert, în seama cărora rămăsese aprovizionarea coloniei, îşi petreceau cîteva ceasuri vînînd. Deocamdată, ei nu colindau decît pădurea Jacamarului, în stînga rîului, căci, din lipsă de barcă şi de pod, rîul Mercy încă nu putuse fi trecut. Uriaşele păduri, cărora li se dăduse numele de Far-West, rămăseseră neexplorate. Dar pădurea Jacamarului era destul de bogată în vînat; cangurii şi porcii mistreţi se găseau aici în mare număr, iar^ bilele ghintuite la un capăt, arcurile şi săgeţile vînătorilor făceau minuni. Mai mult încă, Harbert descoperi spre sud-vest o crescătorie naturală de iepuri, un fel de luncă puţin umedă, unde creşteau sălcii şi ierburi aromatice, care îmbălsămau aerul şi care plac rozătoarelor. Reporterul socoti că, de vreme ce aceste plante sînt o hrană pentru iepuri, ar fi de mirare ca ei să lipsească. Pînă una alta, Harbert făcu o mare provizie de plante medicinale şi cînd Pencroff îl întrebă la ce serveşte această recoltă, tînărul îi răspunse:

— Ca să ne tratăm cu ele, cînd vom fi bolnavi.

— Dar de ce să fim bolnavi, dacă tot nu există doctori în insulă ? răspunse Pencroff serios.

Argumentul acesta rămase fără răspuns, dar tînărul continuă să adune ierburi, care erau bine venite la Casa de Granit, cu atît mai mult, cu cît descoperi şi o plantă asemănătoare ceaiului.

În sfîrşit, într-o bună zi, după multă căutare, cei doi vînători descoperiră sălaşul iepurilor. Pămîntul era sfredelit ca o strecurătoare.

— Vizuini ! strigă Harbert.

— Văd, răspunse reporterul.

— Să