— Asta rămîne de văzut.

Răspunsul veni repede. într-o clipă, cîteva sute de mici animale, care semănau cu iepurii, începură să alerge în toate direcţiile atît de repede, încît Top nufu în stare să le ajungă. Cîinele şi vînătorii alergară cît putură, dar micile rozătoare le scăpară. Reporterul era însă hotărît să nu se lase pînă ce nu va prinde cel puţin vreo şase iepuri. Deocamdată, ei erau destinaţi cămării de provizii, dar se gîndea să şi domesticească alţii mai tîrziu. Dacă ar fi avut cîteva laţuri întinse la intrarea vizuinilor, ce uşor i-ar fi prins ! Dar deocamdată nu aveau nici laţuri, nici cu ce să le facă. Se mulţumiră să scotocească fiecare vizuină cu un băţ şi să încerce să aştepte cu răbdare, doar, doar vor lovi vreun iepure.

În sfîrşit, după o oră de cotrobăială, izbutiră săpună mîna pe patru rozătoare. Erau nişte iepuri, care semănau cu fraţii lor din Europa şi care erau cunoscuţi îndeobşte sub numele de „iepuri americani".

Rezultatul vînătorii fu adus la Casa de Granit şi servit la cină. Locuitorii vizuinilor nu erau de dispreţuit, fiind cît se poate de gustoşi. Coloniştii noştri găsiră acum un izvor nesecat de aprovizionare.

În ziua de 31 mai, zidurile despărţitoare erau gata. Le rămăseseră doar să mobileze camerele, lucru pe care aveau să-l facă în lungile zile de iarnă. în camera care servea de bucătărie, ei amenajară o vatră. Coşul dădu mult de lucru coşarilor improvizaţi. Cyrus Smith găsi că lucrul cel mai simplu era să-l facă din teracotă. Fiindcă nu era cu putinţă să-l tragă pînă la platoul superior, făcură o gaură în granit deasupra ferestrei de la bucătărie şi în această deschizătură imbucară coşul ca un simplu burlan. Se aşteptau ei ca acest coş să fumege cînd va bate vîntul de la est, dar aceasta nu se întîmpla prea des, aşa că n-aveau încotro şi Nab bucătarul nu se sinchisea de acest lucru.

Cînd aranjarea camerelor fu gata, inginerul se apucă să astupe intrarea exterioară a fostului canal, care ştim că dădea pe malul lacului. Ei rostogolirăbu- căţi de stîncă în faţa deschizăturii şi le cimentară bine. Dorinţa inginerului de a îneca această intrare sub apele lacului nu putea fi încă îndeplinită; totuşi se mulţumi să o ascundă cu ierburi, arbuşti şi bălării, pe care le plantară între crăpăturile stîncilor şi care aveau să crească în primăvară.

Se folosi însă de canal, pentru a aduce la noua locuinţă un mic şuvoi de apă dulce şi, astfel, Casa de Granit primea în fiecare zi o sută, pînă la o sutădouă- zeci de litri de apă limpede şi curată de izvor, de care nu avea să ducă lipsă niciodată.

În sfîrşit, totul fu gata. Era şi timpul, căci vremea începuse să se strice. în aşteptarea geamurilor pe care aveau să le fabrice, inginerul făcu nişte obloane groase, care închideau ferestrele faţadei. Gédéon Spilett împodobise foarte frumos ferestrele casei lor cu flori şi plante.

Locuitorii acestei case sănătoase şi sigure aveau de ce să fie mulţumiţi. Ferestrele ofereau privirilor un orizont nesfârşit de larg, cuprins între capurile celor două Mandibule, la nord, şi capul Ghearei,, la sud, iar în faţa lor se întindea priveliştea minunată a golfului Uniunii. Da, pionierii aveau de ce să fie mulţumiţi şi Pencroff nu contenea lăudîndu-şi apartamentul de la etajul cinci.

CAPITOLUL XX

Anotimpul ploilor. Problema îmbrăcămintei. O vînătoare de foci. Fabricarea luminărilor. Se amenajează interiorul Casei de Granit. Cele două podeţe. O vizită la bancul de stridii. Ce găseşte Harbert în buzunarul său.

O dată cu luna iunie începu şi iarna. Această lună corespunde cu luna decembrie din emisfera boreală. Ploile şi vijeliile nu mai conteneau. Acum, locuitorii Casei de Granit erau în măsură să preţuiască şi mai mult foloasele unei locuinţe în stare să-i apere de intemperii. Căminul ar fi constituit un adăpost şubred împotriva iernii şi afară de aceasta putea să fie inundat de fluxuri. Cyrus Smith luă chiar oarecari măsuri pentru a pune la adăpost fierăria şi cuptoarele pe care şi le instalaseră acolo.

În tot cursul lunii iunie eî făcură diferite lucrări, fării a neglija însă vînătoarea şi pescuitul, aşa încît rezervele cămării erau tot mai îmbelşugate. Pencroff îşi propusese să meşterească în timpul liber nişte capcane, de pe urma cărora urmau să tragă mari foloase. Pentru iepuri făcuse cîteva laţuri din fibre trainice şi nu era zi în care să nu prindă cîţiva. Nab nu prididea să afume şi să pună în saramură diferite cărnuri, care se păstrau astfel foarte bine.

Începură să discute foarte serios problema îmbrăcămintei. Pionierii nu aveau alte veşminte decît acelea pe care le purtau în clipa în care balonul îi azvîrlise pe insulă. Acestea erau haine destul de călduroase şi trainice, pe care le întreţinuseră cît se poate debine, ca şi rufăria lor, de altfel, dar care vor trebui odată înlocuite, mai ales că pe o iarnă aspră nu puteau să le ţină prea cald.

Deocamdată, imaginaţia lui Cyrus Smith nu putea schimba situaţia. El făcuse faţă nevoilor mai grabnice, clădise casa, se ocupase de aprovizionarea şi păstrarea alimentelor, dar frigul avea să-l surprindă înainte ca problema îmbrăcămintei să fie rezolvată.

Trebuiau deci să.se resemneze şi să petreacă această primă iarnă cum vor putea. La primăvară aveau să înceapă o vînătoare de mufloni, a căror prezenţă fusese semnalată cu prilejul explorării muntelui Franklin; din lîna lor, inginerul va şti desigur să facă stofe călduroase şi trainice... Cum ? Se va gîndi el...

— Atunci nu avem altceva de făcut decît să mai stăm pe lîngă vatră la Casa de Granit, spuse Pencroff. Dispunem de combustibil din belşug şi nu avem nici un motiv să facem economie.

— De altfel, adăugă Gédéon Spilett, insula Lincoln nu se află la o latitudine prea înaltă, aşa încît, după toate probabilităţile, iernile nu pot fi prea grele. Nu ne-ai spus, Cyrus, că paralela treizeci şi cinci corespunde cu acea a Spaniei în emisfera cealaltă ?

— Desigur, răspunse inginerul, dar şi în Spania sînt ierni foarte grele ! Şi acolo ninge şi îngheaţă. Tot la fel şi insula Lincoln poate să treacă