— Ha! zice Britt-Marie și își scoate carnețelul și creionul, cu aerul uneia care se înarmează.

— Pe formularul de înscriere, la antrenor e trecut numele tău. Ai cumva carnet de antrenor?

— Pardon? zice Britt-Marie, în timp ce scrie cuvântul „carnet” în carnețelul ei.

— C-a-r-n-e-t! repetă femeia. Federația de Fotbal și autoritățile locale permit înscrierea și participarea la Cupă doar a echipelor cu antrenor licențiat, adaugă ea, arătând spre bărbatul de alături ca și cum Britt-Marie ar trebui să-l recunoască.

Britt-Marie scrie „Obține licență antrenor” în carnețel.

— Ha. Pot să întreb, dacă nu deranjez, de unde se ia o astfel de licență? O să mă ocup de îndată să solicit persoanei mele de contact de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă să…

— Dar, Sfinte Sisoe, licența asta nu se IA! Trebuie să faci un CURS întreg! izbucnește bărbatul ușor isteric.

Flutură nervos din mâini spre copiii din parcare.

— Nici măcar n-aveți o echipă! Și nici teren de fotbal pe care să vă antrenați!

Atunci Vega își pierde cumpătul, căci răbdarea Vegăi e în mod cert dintre cele foarte scurte, și i-o retează:

— Alo, babalâcu’ dracu’, ne vezi că jucăm fotbal sau ce?

— Poftim? zice bărbatul.

— Ești surd, ce-ai? Am zis: jucăm fotbal sau nu, ce dracu’? urlă Vega.

— Da? răspunde omul batjocoritor, ridicând enervat brațele.

— Dacă jucăm fotbal aici, atunci ăsta e un nenorocit de teren de fotbal! decide Vega.

Bărbatul se uită șocat la Britt-Marie, de parcă se așteaptă să spună ceva, dar Britt-Marie nu consideră că s-ar cuveni să zică ceva, deoarece, dincolo de limbajul Vegăi, chiar crede, de data asta, că fata are dreptate. Așa că Britt-Marie tace. Femeia își drege vocea și spune:

— Există o echipă de fotbal în toată regula în oraș, sunt sigură că…

— Avem echipă de fotbal în toată regula aici! spune Vega tăioasă.

Femeia trage spasmodic aer în piept și spune:

— Trebuie să avem un regulament de joc pentru cupă. Altfel oricine poate apărea și spune că vrea să participe. Ar fi haos, pricepeți și voi! Dacă n-aveți un antrenor licențiat, nu vă pot lăsa să participați! N-aveți decât să reveniți la anul și atunci re…

Vocea care o întrerupe, de undeva din întunericul dintre mașina roșie și camionul lui Karl, pare a fi a unei persoane mahmure și deloc obișnuite să fie contrazisă:

— Am eu licență de antrenor. Scrie numele meu pe hârtia aia, dacă e așa de al naibii de important!

Femeia se uită spre Bancă. La fel și ceilalți. Unde se uită Bancă e foarte neclar. În orice caz, câinele se uită la Britt-Marie. Britt-Marie trage cu ochiul la câine, cum fac infractorii care pun ceva la cale.

— Sfinte Sisoe, EA e? S-a întors în Borg? Asta o să ne facă numai probleme, o zic de-acum, îi șuieră bărbatul femeii de la Federația de Fotbal când dă cu ochii de Bancă.

— Șșt! îl apostrofează femeia.

Bancă iese din umbră și agită bastonul în direcția lor, reușind să-l lovească zdravăn în coapsă pe bărbat. De două ori.

— Aoleu! se scuză Bancă, îndreptând apoi bastonul spre femeie. Scrie numele meu! Bănuiesc că nu l-ați uitat, continuă ea.

Îl lovește iar pe bărbat, de data asta peste braț, ca din greșeală, de trei, patru ori.

— Aoleu! zice Bancă din nou.

— Nu știam că te-ai întors în Borg, zâmbește femeia intimidată.

— Acum știi, constată Bancă și, agitând mai departe bastonul, reușește să-i mai tragă câteva bărbatului peste un umăr și peste obraji, apoi, tot ca din întâmplare, direct în gură, ceea ce îl face să sară un pas înapoi și să înceapă să scuipe ca un mic aspersor defect.

— Hopa! zice Bancă.

— N-am… adică regulamentul stipulează că… încearcă femeia.

Mahmură, Bancă geme zgomotos.

— Ține-ți gura, Annika! Ține-ți gura și gata! Copiii vor să joace fotbal, atât! Cândva tu și eu jucam fotbal și venea vreun babalâc să ne oprească.

Bancă arată spre bărbat cu bastonul când zice „babalâc”, dar bărbatul s-a învățat minte și sare într-o parte. Femeia pare să cântărească o vreme posibile replici. Cu fiecare secundă pare tot mai tânără. Deschide gura, o închide din nou. În cele din urmă, scrie resemnată numele lui Bancă pe documente. Bărbatul scuipă și bombăne nervos. Cei doi se suie în mașina roșie și dispar în direcția orașului.

•

Bancă nu-și pierde vremea cu lucruri neesențiale. Când e mahmură, răbdarea ei pare să fie cam ca la nivelul răbdării Vegăi. Ridică bastonul spre copii și mormăie:

— Dacă nu sunteți orbi, ați băgat de seamă că eu una sunt, mai mult sau mai puțin. Dar nu-i nevoie să vă văd jucând ca să știu că sunteți varză. Mai avem câteva zile până la cupa aia idioată a lor, așa că trebuie să încercăm să facem ce putem cu timpul care ne-a rămas, ca să ajungeți ceva mai puțin varză.

Se gândește o clipă, apoi adaugă:

— Dar să nu vă faceți prea multe iluzii.

Nu e cine știe ce discurs încurajator, nu e, nu. Britt-Marie simte că e posibil chiar să-i placă mai mult de Bancă atunci când nu vorbește așa de mult. Omar e, bineînțeles, primul care îndrăznește să protesteze, în parte pentru că are curaj să spună ce gândește toată echipa, în parte pentru că e suficient de netot să o spună.

— Uau, e groasă, o antrenoare oarbă?!

Britt-Marie își împreunează mâinile pe burtă.

— Omar, nu se vorbește așa! E foarte necivilizat să spui despre cineva că e „groasă”. Bancă are doar o… osatură puternică.

Omar mijește nedumerit ochii spre Britt-Marie.

— N-am zis că ea e groasă! Am zis e groasă, treaba adică!

— Ha! Cum zici tu… spune Britt-Marie, fără să aibă nici cea mai vagă idee ce vrea să spună Omar.

Omar arată spre Bancă.

— E oarbă! Ce să știe ea despre fotbal?

— Are deficiențe de vedere, de fapt, îl corectează Britt-Marie, apoi adaugă, ușor indignată: Și n-are nimic de-a face cu… corpolența.

Omar înjură. Bancă dă din cap liniștită. Arată cu bastonul exact spre mingea de fotbal, cu o precizie care îl ia prin surprindere până și pe Omar.

— Dă