Fluieră după câine, care se duce și se postează în spatele lui Omar. Începe să latre tare. Bancă se întoarce imediat spre Omar și câine. Vega pricepe imediat și brusc înveselită, se repede și șutează mingea spre Bancă. Apoi, rânjind, se îndepărtează de frate-său cât de repede poate. Omar își plimbă neliniștit privirea de la câine la Bancă.

— Deci… Ce??? N-am vrut să…

Bancă își ia avânt și se repede spre minge cu toată viteza. În același timp, în spatele lui Omar, câinele își depărtează picioarele și face o mică băltoacă de pipi. Când piciorul lui Bancă atinge mingea, Omar se ferește dându-se speriat în spate. Se împiedică de câine și cade drept în băltoacă.

Bancă se oprește brusc, cu piciorul pe minge, fără să șuteze. Arată cu bastonul spre Omar și spune:

— Măcar știu ce e aia o fentă. Și, chiar dacă sunt aproape oarbă, aș paria bani buni că ești căzut grămadă în pișat de câine acum. Așa că putem să cădem de acord că știu mai multe despre fotbal decât tine?

Vega se uită fascinată de pe marginea băltoacei de pipi.

— Cum ai învățat câinele să facă asta?

Bancă fluieră după câine. Îl scarpină pe nas. Deschide un buzunar și îl lasă să-și ia singur recompensa.

— Aveam câinele dinainte să orbesc. Jumătate de truc l-am învățat pe când încă vedeam, jumătate, după.

— Nu e civilizat deloc! spune Britt-Marie și se duce la baza de agrement să aducă bicarbonat.

Când se întoarce în parcare, copiii joacă fotbal gălăgioși. Trebuie să vezi cu ochii tăi ca să înțelegi diferența dintre un joc de fotbal mut și unul zgomotos. Britt-Marie îi ascultă în întuneric. De fiecare dată când unul dintre copii are mingea, coechipierii strigă: „Aici! Sunt aici!”

— Dacă vă auziți, existați! mormăie Bancă, masându-și mahmură tâmplele.

Copiii joacă. Strigă. Spun unde sunt. Britt-Marie strânge în mâini cutia cu bicarbonat până când o turtește.

— Sunt aici, șoptește ea, dorindu-și ca Sven să fi fost acolo, ca să-i spună asta.

Un loc ciudat. Un joc ciudat.

•

După antrenament, se despart. Țestosul merge cu taică-su cu camionul, Sami îi ia pe Vega, Omar și Dino. Max pleacă pe jos spre oraș, pe lângă șosea. Pe Ben îl ia maică-sa. Femeia îi face cu mâna lui Britt-Marie, iar Britt-Marie o salută și ea. Bancă nu scoate o vorbă în drum spre casă, iar Britt-Marie simte că nu e cazul să-și încerce norocul. Și mai ales nu crede că se cade să se pună cu un baston care a fost în noroi și în gura acel puțin o persoană în seara asta. Așa că acceptă tăcerea.

Acasă Bancă desface celofanul în care e împachetată berea și bea direct din sticlă. Britt-Marie aduce din bucătărie un pahar și un suport de pus sub pahar, să nu lase urme pe masă.

— Totul are o limită! îi spune Britt-Marie hotărâtă.

— Ești o afurisită de babă pisăloagă, ți s-a mai zis? spune Bancă.

— Cu mai multe ocazii! răspunde Britt-Marie și se poate zice că Britt-Marie își găsește în seara asta o a doua prietenă adevărată.

Se îndreaptă spre scara care duce la etaj, apoi se răzgândește, se întoarce și întreabă:

— Ai zis că tatăl tău ținea cu Tottenham. Dacă nu e prea mare deranjul, poți să-mi spui ce înseamnă asta?

Bancă își pune bere în pahar și bea. Se prăbușește pe un scaun. Câinele își pune capul în poala ei.

— Dacă ții cu Tottenham, întotdeauna o să dai mai multă dragoste decât o să primești, spune ea.

Britt-Marie își pune mâna sănătoasă peste cea bandajată. I se pare o complicație cu totul inutilă să-i placă fotbalul.

— Dacă-mi permiți, bănuiesc că asta înseamnă că e o echipă proastă.

Colțurile gurii lui Bancă zvâcnesc.

— Tottenham e cea mai proastă echipă fiindcă sunt aproape buni. Promit mereu că o să ajungă fantastici, te fac să speri, continui să-i iubești, iar ei găsesc metode tot mai istețe să te dezamăgească.

Britt-Marie încuviințează, ca și cum are sens. Bancă se ridică și spune:

— Iar fiică-sa a fost mereu precum echipa lui favorită.

Pune sticla de bere goală pe blatul chiuvetei, trece pe lângă Britt-Marie fără să se ajute de baston și se duce în sufragerie.

— A fost bună berea. Mulțumesc.

•

Britt-Marie stă pe marginea patului ore întregi în seara aceea. Apoi se ridică și se duce pe balcon. Așteaptă o anumită mașină de poliție. Pe urmă se întoarce pe marginea patului. Nu plânge. Nu e tristă. Dimpotrivă. Aproape că n-are stare. Nu știe încotro s-o apuce. Ferestrele sunt curate, podeaua la fel și nu e fir de praf pe mobile. A presărat bicarbonat pe pământul de flori și pe saltea. Își pipăie bandajul de pe mână cu degetele de la cea sănătoasă. Dunga albă, ascunsă înainte de verighetă, e ascunsă acum de pansament și astfel a obținut ce căuta la solariu, chiar dacă nu tocmai cum s-a gândit ea. Nimic nu s-a întâmplat întocmai cum a vrut ea de când s-a mutat în Borg.

E prima dată de când e în Borg când Britt-Marie acceptă că asta nu înseamnă neapărat ceva rău.

•

Când aude bătaia la ușă, își dorește foarte tare să i se fi părut. Dar ciocănitul se aude din nou și atunci Britt-Marie sare din pat și coboară în goană scările, ca o lunatică. Iar asta e cât se poate de necivilizat și nu e deloc ceva ce ar face Britt-Marie în mod obișnuit. N-a mai coborât scările cu graba asta de când era adolescentă. Așa faci când inima fuge spre ușă mai repede decât picioarele. Se oprește o clipă și își adună ultimele rămășițe de rațiune, ca să-și aranjeze părul și să-și netezească toate cutele invizibile de pe fustă.

— Sven! Am… spune ea, cu mâna pe clanța ușii.

Încremenește. I se taie răsuflarea. Simte că i se înmoaie picioarele.

•

— Bună, scumpo! spune Kent.

„Băieții buni n-au voie să sărute fete frumoase!” obișnuia mama lui Britt-Marie să spună. De fapt, voia să spună că fetele frumoase n-ar trebui să sărute băieții buni,