fiindcă băieții de treabă nu sunt de încredere când vine vorba să-și întrețină familiile. „Să ne rugăm la Dumnezeu să găsească și Britt-Marie un bărbat în stare s-o întrețină, altfel ajunge în stradă, că n-are niciun talent pe lume!” o auzea mereu Britt-Marie spunându-i la telefon vreunei cunoștințe. „Pentru păcatele mele mi-a fost dată copila asta”, mai spunea mama – la telefon când era trează și verde în față lui Britt-Marie dacă băuse sherry.

E imposibil să mulțumești un părinte când ai pierdut o soră care era o versiune a ta mult mai bună în toate privințele. Britt-Marie a încercat totuși. Dar, cu un tată care venea acasă tot mai târziu și care până la urmă nu s-a mai întors deloc într-o zi, nu prea a avut de ales, așa că a învățat să nu aibă așteptări și să îndure scepticismul mamei despre abilitățile de a se descurca în viață ale fiicei rămase în viață.

Alf și Kent locuiau pe aceeași scară cu ea și se certau ca frații. Mai devreme sau mai târziu au vrut și aceeași fată – ca frații. Britt-Marie n-a aflat niciodată dacă o voiau pentru că le plăcea cu adevărat, sau fiecare o voia doar pentru că frate-său o voia și el. Dacă Ingrid ar fi fost acolo, ar fi curtat-o pe ea, Britt-Marie nu-și face iluzii că ar fi fost altfel, fiindcă n-ai visuri proprii când trăiești în umbra cuiva. Dar băieții erau insistenți, într-o continuă competiție, se luptau să-i câștige atenția în moduri complet diferite. Unul era zgomotos, celălalt timid. Unul se tot lăuda câți bani o să câștige, celălalt îi aducea flori. Unul era prea brutal cu ea, celălalt era prea bun, iar Britt-Marie nu voia să-și dezamăgească mama. Așa că l-a refuzat pe băiatul bun, pe Kent, și l-a ales pe Alf.

Kent era pe scara blocului cu flori în mână și ochii închiși, când Britt-Marie a ieșit în oraș cu fratele lui. Când s-a întors, băiatul plecase.

•

Relația cu Alf n-a durat prea mult. Britt-Marie își amintește că era mereu obosit. Deja plictisit. Ca învingătorii vlăguiți de adrenalină. Într-o dimineață a plecat în armată și dus a fost luni de zile. În dimineața în care trebuia să se întoarcă, Britt-Marie a petrecut ore întregi în fața oglinzii pentru întâia oară în viață, probând o rochie nouă. Maică-sa i-a aruncat o singură privire și i-a zis: „Ha! Dacă intenția era să arăți ca o femeie ușoară, ai reușit cu brio, pot să zic!” Britt-Marie a încercat să-i explice că asta era la modă, iar mama i-a zis să nu ridice vocea, că asta o face să sune ordinară. Britt-Marie i-a explicat blând că voia să-l surprindă pe Alf la gară, iar mama a pufnit: „Da, da, o să fie surprins, nicio grijă!” Și a avut dreptate.

Britt-Marie s-a dus la gară cu o rochie veche, mâinile transpirate și inima bătându-i precum copitele cailor pe piatră cubică. Auzise, firește, tot felul de povești despre soldații cu câte o iubită în fiecare port, dar nu s-a gândit niciodată că și Alf ar face la fel. Sau, cel puțin, nu și-a imaginat că ar avea două iubite în același port.

În noaptea aceea a plâns în bucătărie, cu fața îngropată într-un prosop, până când a auzit-o mama și a venit să o certe că face prea mult zgomot. Britt-Marie i-a povestit că l-a văzut pe Alf cu o altă fată la gară. Mama a dat scurt din cap: „Ha! La ce te-așteptai când ai ales un asemenea bărbat? Ți-am zis să-l iei pe celălalt, pe-ăla bun, cum îi zice? Kent?”

Apoi mama s-a dus înapoi la culcare. S-a trezit mai târziu decât de obicei în ziua aceea. Într-o zi nu s-a mai ridicat deloc din pat. Britt-Marie și-a luat o slujbă de chelneriță, în loc să-și continue studiile, ca să aibă din ce trăi. Seara îi ducea cina la pat mamei care încetase să mai vorbească, dar care, din când în când ieșea din muțenie doar ca să-i arunce lui Britt-Marie: „Ha! Chelneriță, da, trebuie să fie plăcut să n-ai nicio datorie față de părinții tăi, după câte am făcut pentru tine! Că la școală nu ți-a plăcut să mergi, firește. Stai aici și-mi mănânci mie economiile!” Apoi tăcerea a fost tot mai lungă în casa lor. Până când n-a mai fost întreruptă de nimic. Britt-Marie ștergea geamurile zi de zi și aștepta să se întâmple ceva.

Și într-o zi s-a întâlnit cu Kent pe scară. În ziua de după înmormântarea mamei. I-a povestit despre divorț și despre copiii lui. Britt-Marie își dorise atâta amar de vreme să se întâmple ceva, încât a crezut că visează. Iar când el i-a zâmbit, a fost ca și cum soarele i-a mângâiat pielea. Așa că visurile lui au devenit ale ei. Viața lui a devenit a ei. Căci Britt-Marie era pricepută la asta și cu toții vrem să facem lucruri la care ne pricepem. Vrem să știe cineva că am fost aici. Vrem să conteze că am fost aici.

•

În pragul ușii e Kent. Cu flori în mână. Zâmbește și Britt-Marie simte soarele mângâindu-i pielea. E greu să nu vrei să te întorci, când realizezi cât de greu e să o iei de la capăt. E greu să nu-ți dorești să te întorci la viața ta obișnuită când vezi ce se așteaptă de la tine ca să începi o altă viață.

— Așteptai pe altcineva? întreabă Kent nesigur, la fel de timid ca băiatul de pe scară odinioară.

Britt-Marie clatină șocată din cap că nu. Kent zâmbește.

— Am primit vederea. Și am… mda… contabilul a verificat extrasul tău de cont, zice el aproape jenat, arătând spre șoseaua care duce în oraș.

Cum Britt-Marie nu știe ce să spună, Kent continuă:

— Am întrebat de tine la pizzerie. Femeia aia în scaun cu rotile n-a vrut să-mi zică unde stai, da erau acolo niște tipi care beau cafea și mi-au zis tot. Îi cunoști?

— Nu, șoptește Britt-Marie și nu știe dacă e o minciună sau nu.

Kent îi