— Am… Scumpo, fir-ar să fie! Iartă-mă! Eu și… femeia aia, n-a însemnat nimic. S-a terminat. Eu pe tine te iubesc, ce dracu’, scumpo!

Britt-Mare se uită îngrijorată la bastonul de care se sprijină Kent.

— Ce Doamne iartă-mă s-a întâmplat?

Kent flutură nepăsător bastonul.

— Aș, nu te agita, medicii m-au pus să-l folosesc. După infarct, știi. A ruginit un pic caroseria dacă mașina a stat parcată în garaj toată iarna! rânjește el, arătând spre propriile picioare.

Britt-Marie ar vrea să-l ia de mână.

•

Nu i se pare firesc să-l invite înăuntru. Niciodată nu i s-a părut, nici măcar atunci când erau adolescenți. În casa părinților lui Britt-Marie nu era voie să aduci băieți, căci maică-sa zicea că nu se cade. Așa că primul băiat pe care Britt-Marie l-a poftit în camera ei a fost Kent. După ce a murit mama. Și băiatul a rămas. Casa ei a devenit și a lui, iar viața lui a devenit și a ei.

*

Li se pare firesc să se plimbe cu BMW-ul prin Borg, căci, din multe motive, amândoi se simt cel mai bine când merg cu mașina. El pe locul șoferului, iar ea pe cel de lângă. Astfel se pot preface că erau doar în trecere prin Borg, căci numai cine are de gând să plece trimite o vedere. Cine are de gând să rămână trimite scrisori.

Merg până în oraș și înapoi. Kent ține o mână pe schimbătorul de viteze, așa că Britt-Marie întinde mâna sănătoasă și își pune șovăitoare degetele peste ale lui. Ca să simtă că merg în aceeași direcție. Cămașa lui Kent e șifonată și are pete de cafea pe burtă. Britt-Marie se gândește la ce a zis Sami despre copii – „zici că trăiesc în copaci”. Kent arată și el de parcă tocmai a căzut din vreun copac în somn și s-a lovit de fiecare creangă în picaj. Zâmbește și se scuză:

— N-am găsit afurisitul ăla de fier de călcat. Toate-s anapoda când nu ești acasă, scumpo! Știi și tu…

Britt-Marie nu răspunde. Își face griji despre ce-o să zică lumea când îl vede așa – că are o nevastă care l-a părăsit când a căzut la pat și merge în baston și toate cele. Îi e frig la degete și e ușurată că bandajul acoperă inelarul și Kent nu-l vede. Știe că el a înșelat-o, dar nu se poate abține să simtă că și ea l-a trădat. Ce valoare are iubirea dacă îl părăsești pe cel iubit când are mai mare nevoie de tine?

Kent tușește și schimbă viteza, deși șoseaua e pustie. Britt-Marie nu l-a văzut niciodată făcând asta. Să încetinească fără să fie nevoie.

— Doctorii zic că… nu sunt prea bine. De mult timp… Că nu sunt eu însumi. Mi-au dat și niște afurisite dintr-alea de pastile, antidepresive sau cum le zice.

O zice așa cum vorbește despre toate planurile lui – ca pe ceva de la sine înțeles. Ca și cum ceea ce îl făcea să vină acasă târziu, mirosind a pizza, era doar un defect din fabrică, ușor de remediat, și acum, gata, totul era reparat.

Britt-Marie ar vrea să-l întrebe de ce n-a sunat-o, că doar are telefonul mobil cu ea. Dar își dă seama că el a luat-o ca de la sine înțeles că ea nu va ști să deschidă telefonul. Așa că nu zice nimic. Kent se uită pe fereastră când intră din nou în Borg.

— Al naibii de ciudat locul ăsta în care ai nimerit, ă? Cum zicea maică-ta despre ăștia de la țară? „Dincolo de orice excelență”?

— Dincolo de orice urmă de onoare și decență.

— Era haioasă rău maică-ta. Oleacă ironic că ai nimerit aici, ă? Tu care abia dac-ai pus piciorul afară din apartamentul ăla în patruzeci de ani!

O zice ca pe o glumă. Dar lui Britt-Marie îi vine greu să o ia așa. Când se opresc în fața casei lui Bancă, Kent respiră atât de greu, încât Britt-Marie înțelege că îl doare. Lacrimile din ochii lui sunt primele pe care Britt-Marie le-a văzut vreodată la el. N-a plâns nici măcar când și-a îngropat propria mamă, ținând-o pe Britt-Marie de mână.

— S-a terminat. Cu ea. Cu femeia aia. N-a însemnat niciodată nimic. Nu ce-ai însemnat tu, zice el.

O ține de mâna sănătoasă, îi dezmiardă încet degetele și spune:

— Am nevoie de tine acasă, scumpo! Am nevoie de tine acolo. Nu arunca o viață întreagă împreună doar fiindcă eu am făcut o prostie! Una singură!

Britt-Marie mătură firimituri invizibile de pe cămașa lui. Miroase buchetul de flori. Miros ca de obicei.

— Nu e voie să duc băieți în cameră. Nici atunci, nici acum, la nicio vârstă, spune ea.

Kent râde cu poftă. Obrajii lui Britt-Marie ard.

— Mâine? întreabă el, în timp ce ea se dă jos din mașină.

Britt-Marie încuviințează.

Căci viața e mai mult decât pantofii cu care mergi. Mai mult decât persoana cu care ești. E simbioza. Părțile din tine care se oglindesc în celălalt. Amintirile, pereții, dulapurile și sertarele cu tacâmuri în care știi cum e aranjat totul. Strădania de o viață spre organizarea perfectă a unei existențe modelate după două personalități. O viață împreună cu toate cele obișnuite – ciment și piatră, telecomenzi și cuvinte încrucișate, cămăși și bicarbonat, dulăpioare în baie și aparate de ras în al treilea sertar. Are nevoie de ea pentru asta. Când ea nu e acolo, totul e anapoda. Ea e valoroasă, neprețuită, de neînlocuit acolo, acasă.

*

Britt-Marie se duce în camera ei. Deschide sertare, împăturește prosoape. Telefonul sună – pe ecran apare numărul fetei de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă, dar Britt-Marie închide. Stă singură pe balcon în întuneric toată noaptea. Cu bagajele făcute lângă ea.

— Te uiți la mine de parcă m-ai judeca. Țin să menționez că nu apreciez deloc asta, spune Britt-Marie.

Cum nu primește niciun răspuns, încearcă un pic mai diplomatic:

— Poate că n-o faci intenționat, dar eu așa mă simt. Cum tot nu primește niciun răspuns, se așază pe un taburet, cu mâinile împreunate în