— Țin să menționez că șervetul e acolo ca să-ți ștergi lăbuțele! Nu e de decor!

Șobolanul mănâncă Snickers-ul. Nu zice nimic. Dar Britt-Marie încă simte că o judecă și pufnește defensiv:

— Poate că iubirea nu-i musai să fie, pentru toți oamenii, focuri de artificii și orchestre simfonice, dacă-mi permiți! Pentru unii dintre noi iubirea înseamnă alte lucruri! Lucruri raționale!

Șobolanul ronțăie ciocolata mai departe. Dă roată șervetului. Se întoarce la ciocolată.

— Kent e bărbatul meu. Eu sunt soția lui. Să știi că n-am de gând să stau aici și să las un șobolan să mă admonesteze! spune Britt-Marie.

Apoi, demnă, se îndreaptă de spate, își schimbă poziția mâinilor împreunate în poală și adaugă:

— Nu c-ar fi ceva rău în asta, firește, în a fi șobolan. Sunt convinsă că e excelent să fii șobolan!

Șobolanul nu face niciun efort să încerce să fie altceva. Britt-Marie continuă, oftând adânc:

— Doar că… sunt tristă de ceva vreme, pricepi tu?

Șobolanul continuă să mănânce Snickers. Copiii joacă fotbal în parcare. Prin ușa întredeschisă, Britt-Marie vede BMW-ul lui Kent. Se joacă și el cu copiii, iar lor le place. Toată lumea îl iubește pe Kent din prima. Durează ani de zile să-i vezi laturile proaste. Cu Britt-Marie e invers.

De fapt, nu știe dacă „tristă” e cuvântul corect. Caută în minte după unul potrivit, ca la rebus – Orizontal: 1) „Înclinat spre melancolie”. Sau: „A bătut întruna”, dacă definiția e făcută de vreun bufon dintr-ăia care răstălmăcesc tot. Britt-Marie e suspicioasă când vede definițiile astea cu tâlc, căci consideră că e mai bine să rămâi la definiții serioase.

— „Apăsată” e poate un cuvânt mai potrivit, îi spune ea șobolanului.

Da, e apăsată de ceva vreme.

— Poate că ți se pare ridicol, dar în Borg m-am simțit mai puțin apăsată decât acasă, îi explică ea șobolanului.

Rozătorul mai face o tură pe șervet. Pare să cugete dacă să termine Snickers-ul sau să ceară să i-l pună la pachet, ca să plece să mănânce în vreun loc unde oamenii nu vorbesc despre greutăți în timpul mesei.

— Nu că m-ar fi obligat cineva să-mi trăiesc viața cum mi-am trăit-o. Aș fi putut schimba ceva. Mi-aș fi putut lua o slujbă, spune Britt-Marie.

Își dă seama că pe Kent îl apără, nu pe ea însăși.

Totuși e adevărat. Și-ar fi putut găsi o slujbă. Însă Kent i-a zis că ar fi bine să mai aștepte un pic. Doar vreun an, doi. Că altfel cine să se îngrijească de casă, a zis el. Britt-Marie a înțeles din modul în care a zis-o că nici nu se putea pune problema să fie el cel care să stea acasă. Așa că, după ce a așteptat acasă cu mama ei câțiva ani, Britt-Marie a mai stat alți câțiva cu copiii lui Kent. Apoi s-a îmbolnăvit mama lui Kent, așa că a mai așteptat și cu ea o vreme. Kent a zis că era mai bine așa și că, la urma urmelor, era doar temporar, până când toate planurile lui de afaceri aveau să dea roade. Era mai bine pentru toată familia ca Britt-Marie să fie acasă după-amiaza, în caz că germanii voiau să vină la cină. „Toată familia” însemnând pentru Kent, bineînțeles, toată familia, mai puțin Britt-Marie. „Cinele de afaceri intră la cheltuieli deductibile!” îi explica mereu Kent, deși nu i-a spus niciodată cine beneficiază de scutirea de impozit, el sau musafirii.

Așa că „vreun an, doi” au devenit tot mai mulți ani și apoi tot timpul. Te trezești într-o dimineață cu mai mulți ani în urma decât înaintea ta și nu știi cum au trecut.

— Aș fi putut să-mi iau o slujbă, da. Eu am ales să stau acasă. Nu sunt vreo victimă, spune Britt-Marie.

Nu-i povestește șobolanului cât de aproape a fost să se angajeze. S-a dus la interviuri. Lui Kent nu i-a spus, firește, fiindcă ar fi întrebat-o ce salariu i-au oferit și, dacă i-ar fi zis, ar fi râs de ea: „Păi nu mai bine te plătesc eu să stai acasă?” Și i-ar fi zis asta ca pe o glumă, dar ea n-ar fi putut să o ia ca atare, așa că nu i-a zis niciodată nimic despre interviuri. Se ducea cu mult timp înainte la orice interviu. În sala de așteptare era întotdeauna cineva, aproape toate femei tinere. La ultimul interviu, una dintre ele a intrat în vorbă cu Britt-Marie, căci nici prin cap nu i-a dat că o femeie de vârsta lui Britt-Marie venise pentru aceeași slujbă la care aplicase și ea. Tânăra avea trei copii și soțul o părăsise. Unul dintre copii era bolnav. Când femeia a intrat la interviu, Britt-Marie a plecat acasă. Căci multe se pot spune despre Britt-Marie, dar în niciun caz că ar fi genul care să fure slujba cuiva care are mai mare nevoie de ea.

Nu-i povestește asta șobolanului, firește, fiindcă nu vrea să pară că se martirizează. Că n-are ea de unde ști ce-o fi trăit șobolanul la viața lui. Poate și-a pierdut familia într-un atentat terorist, de pildă, că a tot citit despre astea. Autorii de careuri de cuvinte încrucișate amatori de drame se dau în vânt după definiții care se referă la datele diverselor atentate. Nu că lui Britt-Marie i-ar plăcea prea mult autorii ăștia dramatici, dar îi preferă pe ei decât pe bufoni.

— Kent a fost foarte presat, pricepi tu? continuă Britt-Marie către șobolan.

Și chiar a fost, da, chiar a fost presat să-și întrețină familia. Iar asta cere timp și timpul trebuie respectat.

— Ia mult să cunoști un om, spune Britt-Marie, tot mai încet cu fiecare cuvânt.

Când pășește, Kent pune mai întâi călcâiul jos. Nu toată lumea observă asta. Când doarme, se chircește de parcă i-ar fi frig, indiferent cu câte pături îl acoperă Britt-Marie grijulie. Kent are rău de înălțime.

— Și are o cultură generală nemaipomenită! Mai ales la geografie se pricepe! mai spune ea.

Cineva cu cunoștințe nemaipomenite de geografie e o persoană de neprețuit cu care să împarți canapeaua când dezlegi cuvinte încrucișate. Nu-i deloc ușor să înveți