atâta geografie, nu e, nu. Dragostea nu-i musai să fie focuri de artificii pentru toată lumea. Dragostea poate fi și capitale din cinci litere și pantofi pe care știi exact când trebuie să-i duci la reparat.

— S-ar putea schimba, vrea Britt-Marie să spună sus și tare, dar nu e în stare decât să șoptească.

Da, Kent s-ar putea schimba, de bună seamă. Nici n-ar fi nevoie să fie un om cu totul diferit, ar fi de ajuns să fie cel de dinainte să o înșele. Ar putea lua vreo pastilă, ceva, așa cum ia și alte medicamente, nu? Că în ziua de azi se fac lucruri incredibile cu medicamentele.

— Acum câțiva ani au donat o oaie, îți dai seama? îi spune Britt-Marie șobolanului.

Atunci șobolanul pleacă.

•

Britt-Marie ia farfuria de pe podea. O spală. Face curățenie. Șterge geamurile și se uită prin ele la Kent, care joacă fotbal cu Omar și Dino. Și ea se poate schimba, e sigură. Nu-i musai să fie plicticoasă. Poate că frumoasă nu mai poate să fie, dar sigur poate fi mai puțin plicticoasă. Poate că viața nu se schimbă dacă pleacă acasă cu Kent, dar măcar ar putea fi ca de obicei.

— Nu eram pregătită pentru o viață neobișnuită, spune Britt-Marie cu voce tare, înainte să-și dea seama că șobolanul a plecat.

Ia timp să cunoști un om. Iar ea nu e pregătită să cunoască un altul. Hotărăște că trebuie să învețe să accepte că este omul care este.

•

Din prag se uită la Kent care înscrie. Își ia avânt ajutându-se de baston, sare în sus și face o piruetă. Nu poate fi recomandarea medicului să țopăie așa după un atac de cord, dar Britt-Marie se abține să-l critice, fiindcă pare fericit. Se gândește că probabil sunt și avantaje pentru sănătate să fii fericit după un atac de cord.

Omar îl tot bate la cap că vrea să meargă cu BMW-ul, argumentând că e „gigamarfă”, iar Britt-Marie înțelege că asta înseamnă ceva pozitiv, așa că nu-l critică nici pe el. Kent îi plimbă pe Omar și pe Dino în jurul parcării, pare că le spune cât a costat mașina, iar ei sunt foarte impresionați. La a treia tură cu mașina, Kent îl lasă pe Omar să conducă, iar Omar arată de parcă tocmai i-ar fi zis cineva că are voie să călărească dragoni și să se lupte cu sabia în casă fără să se supere nimeni.

Sven iese din pizzerie. Nu e îmbrăcat în uniformă, așa că Britt-Marie nu-l vede decât când ajunge la câțiva metri de ea. Se uită la BMW, se uită la Britt-Marie, își drege glasul și zice:

— Bună seara, Britt-Marie.

— Bună seara, spune ea luată prin surprindere.

Se ține strâns de baierele genții. El își ține mâinile adânc îngropate în buzunarele gecii, ca un adolescent. Astăzi poartă cămașă și și-a pieptănat părul pe spate cu pieptenul ud. Nu-i spune că de dragul ei s-a dichisit, înainte să apuce să spună ceva nerezonabil, rațiunea o împinge pe Britt-Marie să declare:

— E soțul meu!

Arată spre BMW. Mâinile lui Sven se scufundă și mai adânc în buzunarele gecii. Kent oprește mașina când îi vede, coboară legănând nonșalant bastonul într-o mână, o întinde pe cealaltă și i-o strânge pe-a lui Sven ceva mai lung și mai apăsat decât ar fi necesar.

— Kent! croncăne Kent.

— Sven, mormăie Sven.

— Soțul meu, îi amintește Britt-Marie.

Mâna lui Sven revine în buzunarul gecii. Hainele par să-l jeneze. Britt-Marie strânge baierele genții până când o dor degetele. Poate că și alte părți din trup o dor. Kent rânjește nepăsător.

— Haioși puștii! Ăla cu părul creț vrea să fie antreprenor, ți-a zis?

Râde arătând spre Omar. Britt-Marie se uită în pământ. Sven îl țintuiește cu privirea pe Kent.

— Parcatul e interzis acolo, spune el, arătând cu cotul spre BMW, fără să scoată mâna din buzunar.

— Știu, știu, spune Kent, fluturând plictisit o mână.

— Parcatul e interzis acolo, am zis! De asemenea, la noi în localitate, adolescenții n-au voie să conducă mașina. E iresponsabil! insistă Sven, brusc mânios, cum Britt-Marie nu l-a mai văzut până atunci.

— Hei, da’ relaxează-te, omule! zâmbește Kent, cu un aer superior.

Sven vibrează de nervi.

— Sunt relaxat, sunt teribil de relaxat, dacă vrei să știi! Am făcut și un curs!

Ridică amenințător un deget spre Kent, prin căptușeala gecii, fără să scoată mâinile din buzunar:

— În fine, n-ai voie să parchezi acolo și e ilegal să lași copii la volan, asta trebuie să pricepi, de oriunde oi fi venind!

Ultimele cuvinte le spune aproape în șoaptă. Ca și cum deja le regretă. Kent se sprijină în baston, tușește ușor stânjenit și se uită la Britt-Marie, dar ea își ferește privirea, așa că mijește ochii spre Sven.

— Da’ ce-ai? Ești polițist sau ce? întreabă el.

— Da! răspunde Sven.

— Îu, la dracu’! râde Kent.

Își compune imediat o prefăcută mină serioasă, ia poziția de drepți și îl salută batjocoritor cu mâna la un chipiu imaginar.

Sven se înroșește și își înfige privirea în fermoarul gecii. Cu răsuflarea întretăiată, Britt-Marie face un pas înainte, ca și cum e gata să intervină și să-i despartă, dar se oprește și spune:

— Te rog, Kent, n-ai putea să muți mașina? Ai parcat drept pe terenul de fotbal.

Kent oftează iritat, dar încuviințează repede, ridicând ambele mâini ca și cum l-ar amenința cineva cu pistolul.

— Sigur, sigur, sigur, dacă așa zice șeriful! Nicio problemă! Nu trage!

Face demonstrativ câțiva pași înainte și se apleacă spre ea. Britt-Marie nu-și mai amintește când a sărutat-o ultima dată pe obraz.

— Mi-am luat cameră la hotelul din oraș. O gaură de șobolan, nimic special, știi cum e în locurile astea, dar am văzut că e un restaurant peste drum. Arăta OK, date fiind circumstanțele, spune el tare, cât să-l audă Sven.

Kent arată spre pizzerie, baza de agrement și șosea cu un aer superior, când spune „circumstanțele”. Ambalează inutil de mult BMW-ul când mută mașina. După ce termină, îi dă lui Omar cartea lui de vizită, pentru că lui Kent îi place aproape la