fel de mult să-și ofere cartea de vizită pe cât îi place să spună cât costă diverse lucruri care sunt proprietatea lui. Băiatul arată profund impresionat. Britt-Marie își dă seama că Sven nu mai e acolo și că n-a văzut când a plecat.

E singură în fața pizzeriei. Ceva se năruie, se spulberă în ea atunci și acolo, dar încearcă să se convingă singură că e, cu siguranță, ceva ce n-ar fi trebuit să-și permită să simtă de la bun început. Pentru că e prea târziu să înceapă o cu totul altă viață acum.

•

Ia cina cu Kent la restaurantul din oraș. Are fețe de masă albe, un meniu fără poze și dă impresia că ia treaba cu tacâmurile în serios. Sau, cel puțin, că nu glumește. Kent îi spune că e singur fără ea. „Pierdut”, așa zice. Dă impresia că o ia în serios. Sau, cel puțin, că nu glumește. Britt-Marie bagă de seamă că poartă cureaua cea veche și ruptă și înțelege că e din cauză că n-a găsit-o pe cea pe care o poartă de obicei și pe care ea i-a reparat-o înainte să plece. Ar vrea să-i spună că a pus-o bine, frumos rulată, în al doilea sertar al dulapului din dormitor. Dormitorul lor. Ar vrea ca el să-i strige numele.

Dar el se scarpină în barbă și încearcă să pară nepăsător când întreabă:

— Polițistul ăsta deci… ți-e… cum ați ajuns… prieteni?

Britt-Marie face tot posibilul să sune la fel de nepăsătoare când răspunde:

— E doar un polițist, Kent.

Kent încuviințează, clipind rar.

— Trebuie să mă crezi… știu că m-am făcut de râs, scumpo! Dar s-a terminat. N-o s-o mai caut niciodată. Nu mă poți pedepsi toată viața pentru un singur pas greșit, nu? zice el, luând-o blând de mâna bandajată peste masă.

Are verigheta pe deget. Britt-Marie simte dunga albă arzându-i acuzator pielea sub bandaj. Kent îi mângâie mâna, fără să se gândească.

— Haide, scumpo, am înțeles mesajul! mai clar de atât nu se poate! Am priceput!

Britt-Marie încuviințează încet. Pentru că e adevărat. N-a vrut să-l facă să sufere, ci doar să-și dea seama că a greșit.

— Ți se pare că treaba asta cu echipa de fotbal e ridicolă, firește, șoptește ea.

— Glumești? E fantastic! exclamă Kent.

Îi lasă mâna când sosește mâncarea, iar lui Britt-Marie i se face dor de atingerea lui imediat. Se simte ca atunci când ieși de la coafor după ce te-au tuns ceva mai scurt decât aveai intenția.

Își așază frumos șervetul în poală, îl mângâie cu tandrețe de parcă doarme și șoptește:

— Și mie. Și mie mi se pare fantastic.

Kent se luminează la față. Se apleacă peste masă. O privește adânc în ochi.

— Ascultă, scumpo, hai să zicem așa: rămâi aici până când joacă puștii cupa aia despre care tot turuia băiatul cu părul creț azi. Și dup-aia plecăm acasă. La viața noastră. Bine?

Britt-Marie respiră atât de adânc, încât rămâne fără aer la jumătate.

— Mi-ar plăcea, da, șoptește ea.

— Orice de dragul tău, scumpo! încuviințează Kent dând din cap și o oprește pe chelneriță să-i ceară piper, deși n-a gustat încă mâncarea.

Sigur, e doar mâncare obișnuită, dar, înainte ca rațiunea să o oprească, Britt-Marie se gândește în treacăt să-i spună lui Kent că a mâncat tacos. Ar vrea ca el să știe că s-au întâmplat multe și în viața ei în ultima vreme. Dar nu zice nimic, că doar totul are o limită și, în plus, Kent vrea să-i povestească despre afacerile cu Germania.

Britt-Marie a comandat cartofi prăjiți ca garnitură. Nu-i mănâncă pentru că nu-i plac cartofii prăjiți, dar îi comandă întotdeauna când ea și Kent ies la restaurant pentru că se teme că el nu se va sătura din propria-i porție.

Când Kent se întinde peste masă să ia din cartofi, fără să o întrebe, Britt-Marie se uită pe furiș pe fereastră și i se pare că vede o mașină de poliție pe stradă. Dar e posibil să-și fi imaginat, firește. Se rușinează și își ascunde privirea în șervet. Femeie în toată firea, să i se năzare că vede mașini, auzi! Ce-ar zice lumea?

•

Kent o duce la antrenamentul de fotbal și o așteaptă în BMW până se termină. Bancă vine și ea, așa că Britt-Marie o lasă pe ea să țină antrenamentul, în timp ce Britt-Marie ține mai mult lista. Când termină, Britt-Marie abia dacă își amintește ce a făcut – dacă a vorbit cu copiii, dacă le-a spus la revedere.

Kent le duce pe ea, pe Bancă și pe câine înapoi acasă. Bancă și câinele se dau jos din mașină fără să întrebe cât a costat BMW-ul, ceea ce pare să-l deranjeze pe Kent la culme. Bancă lovește vopseaua caroseriei cu bastonul de vreo câteva ori, dar aproape sigur n-a fost intenționat. Cel puțin nu primele două dăți. Kent butonează ceva pe telefon și Britt-Marie așteaptă lângă el, căci Britt-Marie se pricepe foarte bine la asta. În cele din urmă, Kent spune:

— Trebuie să mă-ntâlnesc cu contabilul mâine. Afaceri cu Germania, știi, planuri mari!

Dă din cap cu convingere ca să arate cât de mari sunt planurile. Britt-Marie îi zâmbește încurajator. Deschide portiera, dar atunci își aduce aminte și întreabă, fără să se gândească prea mult:

— Cu ce echipă ții?

— Manchester United, răspunde el surprins, ridicând privirea din telefon.

Britt-Marie încuviințează încet și se dă jos din mașină.

— A fost o cină foarte plăcută, Kent. Mulțumesc!

Kent se apleacă peste scaun și o privește.

— Când ajungem acasă, mergem la teatru, doar noi doi. Bine, scumpo? Promit!

•

Britt-Marie rămâne în hol până când el se îndepărtează. Le vede pe bătrânele din curtea de peste drum acum se sprijină de cadrele de mers și se holbează la ea. Bancă mănâncă ouă cu slănină în bucătărie.

— Soțul meu ține cu Manchester United, o informează Britt-Marie.

— Puteam să jur, zice Bancă.

Britt-Marie nu știe ce vrea să spună cu asta. Dar nu sună pozitiv, chiar nu sună, nu.

26.

În dimineața următoare, Britt-Marie curată mobila de pe balcon. Îi va lipsi. Bătrânele