cu cadrele lor de sprijin, din curtea de pe partea cealaltă a drumului, iau ziarul din cutia poștală. Într-un atac brusc de dorință de a fi sociabilă, le face cu mâna, dar bătrânele se uită urât la ea. Trântesc ușa în urma lor când intră înapoi în casă. Britt-Marie se simte prost.

Când coboară la parter, o găsește pe Bancă prăjind slănină în bucătărie, fără să pornească hota, bineînțeles. „Trebuie să fie plăcut să nu-i pese de duhoarea de carne arsă sau de ce-o să zică vecinii!” se gândește Britt-Marie.

Se oprește șovăind în pragul ușii dintre hol și bucătărie. Cum Bancă nu pare să bage de seamă că e acolo, își drege glasul de două ori. Simte că, după tot ce s-a întâmplat, îi datorează o explicație.

— Bănuiesc că te gândești, firește, că meriți o explicație despre toată treaba asta cu soțul meu, spune ea.

— Nu, răspunde ferm Bancă.

— Ha! constată Britt-Marie dezamăgită.

— Slănină? mormăie Bancă și toarnă un strop de bere peste slănina care sfârâie în tigaie.

— Nu, mulțumesc, răspunde Britt-Marie deloc dezgustată, apoi continuă: E soțul meu. N-am divorțat. Doar am plecat de-acasă… un pic. Ca într-o vacanță. Dar mă întorc, pricepi tu? Îmi dau foarte bine seama că e posibil să nu înțelegi lucrurile astea, dar… e soțul meu. Cu siguranță nu se cade să-mi părăsesc soțul la vârsta mea.

Bancă arată cam cum arată cineva care nu vrea să vorbească despre relația lui Britt-Marie și Kent.

— Sigur nu vrei slănină? mormăie ea.

Britt-Marie clatină din cap.

— Nu, mulțumesc. Aș vrea să înțelegi că nu-i un om rău. A făcut o greșeală, dar oricine poate greși. Sunt sigură că a avut multe ocazii să greșească înainte, dar n-a făcut-o. Nu poți să pedepsești pe cineva o veșnicie pentru o greșeală.

— E o slănină bună, să știi, spune Bancă.

— Există îndatoriri. Îndatoriri conjugale. Nu se poate să renunți, pur și simplu, explică Britt-Marie.

— Ți-aș fi oferit și ouă, da le-a mâncat câinele pe toate. Așa că o să te mulțumești cu slănină, spune Bancă.

— Nu-l părăsești pe celălalt după o viață întreagă, spune Britt-Marie

— Mănânci slănină! hotărăște Bancă și pornește hota.

S-ar putea crede că face asta mai mult fiindcă o deranjează vorbăria lui Britt-Marie decât mirosul de prăjeală. Britt-Marie pune piciorul în prag:

— Nu mănânc slănină! Nu e bună pentru colesterol. Kent mănâncă și el mai puțină de la o vreme. Dacă vrei să știi a fost și la doctor astă-toamnă. Avem un medic extrem de bun. Un medic imigrant, pricepi tu? Din Germania!

Bancă pune hota la capacitate maximă, așa că Britt-Marie trebuie să ridice vocea să acopere huruitul. Continuă aproape țipând:

— Nu se cade să-ți părăsești soțul când tocmai a făcut un atac de cord! Nu sunt eu genul ăsta de femeie!

Bancă îi trântește farfuria în față și stropi de grăsime se împrăștie pe masă.

— Ia, slănină! spune Bancă.

Britt-Marie i-o dă câinelui. Nu mai zice nimic despre Kent. Sau, oricum, încearcă, așa că întreabă:

— Ce înseamnă când cineva ține cu acel Manchester United sau cum îi zice?

Bancă răspunde cu gura plină:

— Câștigă mereu. Așa că au început să creadă că li se și cuvine victoria.

— Ha! spune Britt-Marie.

Bancă nu mai zice nimic. Așa că Britt-Marie se ridică și își spală farfuria. O usucă. Mai zăbovește un pic, în caz că Bancă ar mai avea totuși ceva de adăugat, dar, întrucât femeia pare să fi uitat că Britt-Marie e acolo, Britt-Marie își drege glasul și repetă neostenit:

— Kent nu-i un om rău. N-a câștigat întotdeauna.

Câinele se uită la Bancă, cu aerul că el crede că Bancă ar trebui să se simtă vinovată. Bancă pare să priceapă, căci mănâncă încă și mai tăcută și ursuză. Britt-Marie iese din bucătărie, își pune haina și lista în geantă. În bucătărie câinele mârâie, iar Bancă oftează drept răspuns și, în cele din urmă, strigă:

— Vrei să te duc?

— Pardon? spune Britt-Marie.

— Vrei să te duc cu mașina la baza de agrement? întreabă Bancă.

Britt-Marie se holbează la ea perplexă și aproape că scapă poșeta din mâini.

— Cu mașina? Cum… eu… nu… mulțumesc. Nu vreau să… nu știu… Că eu nu judec, nu, chiar nu judec, dar cum…

Face o pauză când vede zâmbetul satisfăcut de pe chipul lui Bancă.

— Sunt aproape oarbă. Nu conduc. Glumeam, Britt-Marie!

Câinele are și el o mutră mulțumită. Britt-Marie își aranjează părul.

— Ha! Drăguț din partea ta!

— Nu-ți mai face atâtea griji, Britt-Marie! strigă Bancă după ea.

Britt-Marie nu știe ce să răspundă la asemenea absurditate.

Se duce la baza de agrement. Face curat. Șterge geamurile și privește lumea prin ele. Acum vede alte lucruri decât atunci când a venit prima dată în Borg. Asta datorită Faxin-ului.

Pune frumos Snickers-ul pe o farfurie și o lasă lângă ușă. Traversează terenul de fotbal, despre care credea la început că e doar o parcare. Mașina lui Sven e parcată în fața pizzeriei. Britt-Marie trage adânc aer în piept înainte să intre.

— Bună ziua, spune ea.

— Britt! Salut! strigă Cineva, ieșind din bucătărie cu cana de la cafetieră în mână.

Sven e lângă casă, îmbrăcat în uniformă. Își scoate repede chipiul.

— Bună ziua, Britt-Marie! zâmbește el și parcă, brusc, creste câțiva centimetri.

Apoi se aude o altă voce de la fereastră:

— Bună dimineața, scumpo!

Așezat la o masă, Kent bea cafea. Și-a scos pantofii și stă cu un picior suit pe un alt scaun. E unul dintre talentele lui, să-și poată bea cafeaua oriunde, arătând la fel de în largul lui ca în propria-i sufragerie. Nimeni nu stăpânește mai bine decât Kent arta de a se simți complet ca acasă.

Sven se face mic din nou. De parcă ar pierde aer pe undeva. Britt-Marie încearcă să nu arate că inima i-a zvâcnit tare de două ori în piept.

— Credeam că ai plecat să te întâlnești cu contabilul, spune ea.

— Plec imediat! Băiatul ăla, Omar, a vrut să-mi arate câteva chestii, zâmbește Kent, de parcă ar avea tot timpul din lume, apoi îi face cu ochiul lui Sven și spune tare: Nicio grijă,