Sven își șterge palmele pe pantaloni și se uită în pământ când spune:

— Parcatul e interzis și acolo!

Kent dă din cap cu prefăcută seriozitate.

— Șerifule, îmi dai amendă? Se poate cu bani gheață?

Aruncă pe masă portofelul, atât de gros, încât îl ține legat cu o bandă elastică de cauciuc ca să încapă în buzunarul din spate al pantalonilor. Apoi râde, de parcă ar fi făcut o glumă. Se pricepe la asta Kent, să facă orice să pară o glumă. Nimeni nu se poate simți jignit, că atunci Kent spune imediat: „Haide, măăă, tu chiar nu știi deloc de glumă?” Că ăla care are cel mai puțin umor pierde întotdeauna pe lumea asta.

Privirea lui Sven sfredelește podeaua.

— Eu nu dau amenzi. Nu sunt paznic de parcare.

— Bine, șerifule! Bine! Dar, bineînțeles, șeriful parchează unde are chef, nu? rânjește Kent, arătând spre mașina poliției prin fereastra pizzeriei.

Înainte ca Sven să apuce să răspundă ceva, Kent îi strigă lui Cineva:

— Nicio grijă, plătesc eu cafeaua șerifului! Că doar noi, contribuabilii, le plătim și salariul! Pune-o pe nota noastră!

Sven nu-i răspunde. Doar pune bani pe tejghea și îi spune încet lui Cineva:

— Îmi plătesc singur cafeaua.

Apoi trage cu coada ochiului spre Britt-Marie și mormăie:

— O să iau la pachet cafeaua, dacă nu deranjez.

Vrea să spună ceva. Nu apucă.

— Uite, scumpo! Le-am printat pentru băiatul ăla, Omar! strigă Kent, fluturând un teanc de cărți de vizită.

Cum niciunul dintre clienții pizzeriei nu se grăbește spre masa lui, Kent se ridică anevoie, oftând ca și cum nimeni nu știe de glumă. Se duce la casă, doar în șosete, ceea ce o face pe Britt-Marie să țipe în sinea ei, și îi înmânează o carte de vizită lui Sven.

— Poftim, șerifule! Ia o carte de vizită!

Apoi rânjește iar și îi arată lui Britt-Marie una. „Omar – antreprenor” scrie pe ele.

— E o tipografie în „oraș”. Au tipărit repede de dimineață, foarte fericiți, știi, că aproape că n-au clienți, amărâții! povestește Kent amuzat, făcând ghilimele în aer când zice „oraș”.

Alături, Sven înghite în sec. Cineva îi toarnă cafeaua într-un pahar de carton, Sven o ia și se îndreaptă repede spre ușă.

Când trece pe lângă Britt-Marie, se oprește și privirile li se întâlnesc fugar.

— Să ai… să ai o zi frumoasă! îi urează el.

— Și tu… adică și dumneata. O zi frumoasă și dumitale! răspunde Britt-Marie și își mușcă obrajii.

— Ai grijă, șerifule! strigă Kent, pe un ton de cowboy din seriale TV.

Sven rămâne pe loc, cu ochii în podea. Britt-Marie vede cum își strânge mâna liberă până i se albesc încheieturile degetelor, înainte să și-o ascundă în buzunarul pantalonilor de parcă bagă forțat un animal într-un sac. Ușa se închide în urma lui cu un clinchet vesel.

•

Britt-Marie șovăie indecisă lângă casă. Ciudățenia e că, pe cât de în largul lui se simte Kent oriunde ar fi, pe atât de stingheră o face pe Britt-Marie să se simtă. O bate prietenește pe umăr și flutură cărțile de vizită.

— Kent, pune-ți, te rog, pantofii! șoptește ea.

Kent se uită mirat la propriile-i picioare. Își mișcă un pic degetul cel mare prin gaura uneia dintre șosete.

— Sigur, sigur, scumpo! Bineînțeles. Oricum, trebuie să plec. Dă-i astea băiatului, lui Omar, când vine!

Își flutură teatral încheietura mâinii, făcându-și ceasul să zdrăngăne. E un ceas foarte scump, Britt-Marie știe. O știu și toți cei care l-au întâlnit vreodată pe Kent la benzinărie. Îi dă cărțile de vizită și o sărută pe obraz.

— Mă-ntorc diseară! strigă el, ieșind pe ușă.

Și dus a fost.

Britt-Marie se simte și mai stingheră. Nu știe încotro s-o apuce. Așa că face ce face întotdeauna. Curățenie.

•

Omar apare pe la prânz. Se duce întins spre Britt-Marie și se ține după ea peste tot prin pizzerie, de parcă ar fi ultimii doi oameni de pe lume, iar ea ar avea ultima pungă de chipsuri.

— E aici Kent? Vine? Când vine? întreabă băiatul, trăgând-o de braț.

— Kent e la contabilul lui. Se întoarce diseară, îi spune Britt-Marie.

— I-am făcut rost de niște jante beton pentru BMW! Megabeton! Vrei să vezi? I le las la preț pentru prieteni, că sunt… știi tu! strigă Omar.

Britt-Marie nu întreabă ce înseamnă fiindcă presupune că Omar vrea să spună că și jantele de roți au căzut din remorca vreunui camion care a oprit în Borg, deși n-avea ce căuta aici, și a plecat mai departe ceva mai ușor.

Când Britt-Marie îi dă cărțile de vizită, Omar amuțește. Le ține de parcă sunt făcute din mătase scumpă. Clopoțelul de la ușă clincăne. Intră Vega. Nu se uită la Britt-Marie.

— Bună, Vega, spune Britt-Marie.

Vega o ignoră.

— Bună, Vega! repetă Britt-Marie.

— Uite ce cărți de vizită MEGABETON! Mi le-a făcut Kent! exclamă Omar, cu ochii sclipind.

Vega îl tratează cu completă indiferență, apoi intră în bucătărie ca o furtună. Judecând după zgomot – ca și cum ceva s-ar târî în chiuvetă, iar Vega ar încerca să-l omoare –, s-a apucat de spălat vase. Cineva iese din bucătărie și ridică resemnată din umeri spre Britt-Marie.

— Vega foarte furioasă, știi.

— De unde știi? întreabă Britt-Marie.

— Adolescentă. Spală vase fără să-i zic. Al dracu’ de furioasă, nu?

Britt-Marie trebuie să recunoască în sine că e un raționament rezonabil.

— De ce e furioasă?

Omar răspunde repede:

— Fiindcă știe c-a fost Kent aici și crede că vrei s-o întinzi!

El unul nu pare prea afectat de eventuala plecare a lui Britt-Marie, fiindcă a da antrenoarea de fotbal pe un investitor în jante auto i se pare un schimb avantajos.

— Rămân în Borg până după competiție, spune Britt-Marie atât pentru ea, cât și pentru ceilalți.

Băiatul nu pare să fi auzit de asta. Nici măcar nu o corectează că a zis „competiție” în loc de „cupă”. Britt-Marie aproape că-și dorește să o fi corectat.

*

Bărboșii cu șepci intră pe ușă. Își beau cafeaua și citesc ziare, prefăcându-se că nu o văd pe Britt-Marie, dar arată mai relaxați decât de