Karl sosește și el să ridice un pachet. Are o șapcă roșie azi. Britt-Marie aproape că îndrăznește să întrebe ce e în pachet, dar ușa se închide în urma lui înainte ca ea să apuce să deschidă gura. Lângă ea, Cineva își împinge scaunul înainte și înapoi, mâncând fulgi de porumb direct din cutie. Britt-Marie nu-i aduce o farfurie. Cineva arată ca și cum și-ar fi dorit ca Britt-Marie să-i fi adus una.

— Karl face… cum se zice? Seră! spune ea, împroșcând firimituri de fulgi în toate părțile.

— Pardon? spune Britt-Marie, măturând cu palma firimituri de pe sacou.

— Seră, știi? Pentru plante și chestii, îi explică ea binevoitoare.

— Ha! Asta e în pachete?

— Da! Știi, nevasta lui Karl și Karl s-au făcut soț și soție într-o vineri, da? În fiecare vineri, de paișpe ani, Karl cumpără floare, știi? apoi criză financiară, firmă de transport închis, totul închis. Karl era… cum se zice? Mecanic de camioane! Acum șomer, știi? Florărie din Borg închis. Bani nu, flori nu. Și de-aia Karl face seră în grădină, ca nevastă-sa să primească floare vineri, da?

Cineva își toarnă ultimii fulgi în gură. Mai mult de jumătate ajung pe pulover.

— A zis un poet despre asta, știi? Cum se zice? „Dar cea mai mare e dragostea”, nu?

— E din Biblie, încuviințează Britt-Marie.

Britt-Marie a întâlnit adesea definiția la careurile de cuvinte încrucișate: „Este cea mai mare dintre ele”, așa că știe foarte bine că iubirea e mai presus de toate.

Se pare că Vega nu mai are ce trânti prin bucătărie, așa că se îndreaptă, tot ca o furtună, spre ieșire.

— Ha! Să înțeleg că pleci? spune Britt-Marie binevoitoare.

— De parcă îți pasă! pufnește Vega.

— Te întorci la timp pentru antrenament? întreabă Britt-Marie.

— Contează?

— Ai putea măcar să-ți iei geaca! E frig…

— Du-te dracu’, hoașco! Du-te acasă la viața ta de rahat cu rahatul ăla de bărbată-tu!

Fata iese, trântind ușa după ea. Ușa clincăne veselă. Omar își adună cărțile de vizită și fuge după ea. Britt-Marie îl strigă, dar băiatul nu o aude sau nu-i pasă. Ușa clincăne și după el.

Britt-Marie face iar curat în toată pizzeria, într-o muțenie posacă. Nimeni nu încearcă să o oprească.

*

După ce termină, se prăbușește pe un scaun în bucătărie. Cineva se așază lângă ea și bea bere. O privește gânditoare.

— Bere, Britt-Marie. Vrei?

Britt-Marie o privește cu ochii mari.

— Da, știi ceva? Chiar da! Cred că mi-ar plăcea o bere.

Așa că beau bere fără să mai spună nimic. Britt-Marie a băut poate două, trei mici înghițituri din berea ei când clopoțelul de la ușă sună din nou. Apucă să iasă din bucătărie și să-l vadă pe tânăr intrând. Cum nu e obișnuită cu asemenea cantități de alcool în miezul zilei, nu bagă de seamă că tânărul are o cagulă neagră pe față. Dar Cineva vede. Își pune berea pe masă, își împinge scaunul spre Britt-Marie și o trage de mâneca sacoului.

— Britt-Marie! Jos! Acum!

Abia atunci Britt-Marie vede pistolul.

E foarte ciudat să te uiți în țeava unei arme. E ca și cum te-ar înghiți. Ca și cum te-ai prăbuși în ea. Peste câteva ore, câțiva polițiști din oraș vor veni la pizzerie și o vor întreba pe Britt-Marie dacă poate să le dea semnalmentele tânărului – cum era îmbrăcat, dacă e înalt sau scund, dacă vorbea în dialect sau avea accent străin. Dar singurul lucru pe care Britt-Marie îl va putea spune este: „Avea pistol”. Unul dintre polițiști îi va explica apoi că în orice jaf e vorba despre bani și să „nu o ia personal”.

Firește, polițistului îi vine ușor să zică asta, dar chiar e extrem de dificil să te uiți la o armă îndreptată asupra ta și să n-o iei personal, cel puțin așa simte Britt-Marie.

— Deschide nenorocita aia de casă, fir-ar a dracu’! șuieră hoțul.

Mai târziu, Britt-Marie își va aminti că a sunat de parcă tâlharul vorbea cu o unealtă, nu cu un om. Cineva încearcă să-și împingă scaunul spre casa de marcat, dar Britt-Marie nu se dă la o parte din calea ei, parcă a încremenit pe loc.

— DESCHIDE-O! urlă tâlharul.

Cineva și bărbații cu șepci își acoperă instinctiv fața cu mâinile, de parcă ar ajuta la ceva.

Dar Britt-Marie rămâne neclintită. Teroarea o paralizează în așa hal, încât nici nu mai simte frica. Nu știe de ce face ce face, chiar nu știe, nu, dar multe nu știi despre propria-ți persoană până când nu ai o armă îndreptată spre tine. Așadar, spre groaza lui Cineva și a bărbaților cu șepci, Britt-Marie se trezește spunând:

— Trebuie să cumperi ceva mai întâi.

— DESCHIDE! zbiară tâlharul.

Britt-Marie nu se mișcă. Își pune frumos mâna bandajată peste cealaltă. Mâinile îi tremură, dar pur și simplu azi e o zi dintr-acelea când Britt-Marie simte că totul are o limită. Așa că răspunde, binevoitoare bineînțeles:

— Trebuie să bat o sumă în casa de marcat ca să se deschidă, pricepi dumneata?

Tâlharul mai întâi ridică pistolul, apoi îl coboară, în egală măsură surprins și furios.

— BATE CE-O FI, LA DRACU’!

Britt-Marie își mută mâna sănătoasă peste cea bandajată. Degetele sunt alunecoase de transpirație. Dar, în ciuda protestelor hotărâte ale rațiunii, ceva din ea decide că, până la urmă, ăsta ar fi un moment bun în viață ca Britt-Marie să pună piciorul în prag.

— Nu pot să bat orice, pricepi dumneata? Altfel e greșit bonul de casă.

— FAC CEVA PE IDIOTUL TĂU DE BON, HOAȘCA DRACU’! DESCHI… urlă tâlharul.

— Cu siguranță n-ai niciun motiv să ridici vocea, îl întrerupe ferm Britt-Marie. Și, cu siguranță, nici să folosești asemenea limbaj, drăguță! continuă ea calmă.

În clipa aceea, scaunul cu rotile al lui Cineva o izbește pe Britt-Marie în coapsă, trântind-o la pământ, cu tot cu Cineva și scaunul. În același timp, pistolul se descarcă în tavan, pocnetul îi face urechile să țiuie și Britt-Marie își pierde simțul orientării. O ploaie de cioburi de la lampa cu neon se abate