asupra lor și Britt-Marie nu mai știe dacă e întinsă pe spate sau pe burtă și nici unde e peretele și unde e tavanul. Simte respirația grea a lui Cineva în ureche și i se pare că, undeva departe, se aude un clinchet.

Apoi aude vocile lui Vega și Omar.

— Ce dra… îngaimă Vega.

Britt-Marie se ridică instinctiv în picioare, deși urechile încă îi țiuie și rațiunea urlă la ea să rămână întinsă pe jos, ca o persoană cât de cât civilizată în timpul unui jaf.

Există multe lucruri pe care nu le știi despre propria-ți persoană până nu se ivește ocazia. Nu știi de ce ești în stare. Cât curaj ai. Tâlharul se întoarce spre Vega și Omar și ochii îi sclipesc șocați prin găurile cagulei:

— Futu-i rahatu’ mă-sii de treabă! Fir-ar a dracu’ de porcărie, ce căutați aici?

— Psiho? șoptește Omar.

— CE DRACU’ FACEȚI AICI? AM AȘTEPTAT PÂNĂ V-AȚI CĂRAT! CE CĂUTAȚI AICI, FIR-AȚI AI DRACU’ DE MUCOȘI?

— Mi-am uitat geaca, spune Vega.

Psiho agită furios arma spre ea, dar Britt-Marie e deja între țeava pistolului și copii. Întinde brațele în spate, ca să se asigure că îi acoperă cu trupul și pe băiat, și pe fată, apoi un milimetru nu se mai mișcă. O viață întreagă de ambiții reprimate o fac să rămână în picioare, neclintită.

— Până aici! izbucnește ea amenințător.

Nu-și poate aminti să fi făcut ceva amenințător vreodată, în toată viața ei.

•

După asta, atmosfera din încăpere e… ambivalentă, cam așa s-ar putea descrie. În mod evident, Psiho nu prea știe cum să mai țină pistolul, iar ceilalți n-au curaj să facă nimic până nu se hotărăște. Britt-Marie se uită iritată la pantofii lui.

— Tocmai am frecat podelele.

— TACI DRACU’ DIN GURĂ! strigă Psiho.

— În niciun caz! răspunde Britt-Marie.

Psiho transpiră din greu și picături de sudoare se scurg prin găurile cagulei. Cu pistolul la nivelul ochilor, se uită de jur-împrejurul pizzeriei de două ori, făcându-i pe bărbații cu șapcă să se arunce pe podea. Apoi se uită o ultimă oară la Britt-Marie cu ură și o ia la fugă.

Clopoțelul de la ușă clincăne fericit și Britt-Marie simte că i se taie picioarele. Își pierde din nou simțul orientării în spațiu, în așa măsură încât mai întâi nu-și dă seama că tot ce o mai ține în poziție verticală sunt brațele tremurânde ale Vegăi și ale lui Omar. Sacoul îi e ud de lacrimi, dar nu știe dacă sunt ale ei sau ale copiilor. Și nu știe nici când nu mai e în brațele lor, ci ei în ale ei. Când a simțit că nici ei nu se mai țin pe picioare, s-a îndreptat ea de spate să-i sprijine. Pentru că asta fac femeile ca Britt-Marie, găsesc forță atunci când trebuie să fie puternice de dragul altora.

— Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău! geme Vega.

— Șșș, șoptește Britt-Marie, legănându-i ușor pe amândoi.

— Îmi pare rău că te-am făcut hoașcă! suspină Vega.

— Mi s-a mai zis, n-are nimic, o liniștește Britt-Marie.

Îi așază grijulie pe fiecare pe câte un scaun. Îi înfofolește în câte o pătură și le face ciocolată caldă, cu cacao adevărată, fiindcă asta cereau copiii lui Kent când erau mici și se trezeau noaptea din cauza vreunui coșmar. Calitatea pudrei de cacao e discutabilă, dar Cineva se jură că e „aproape cacao, știi? Din Asia!” Copiii sunt oricum prea zguduiți ca să-i simtă gustul.

Omar bălmăjește întruna că trebuie să dea de Sami, iar Vega îl sună și ea încontinuu pe fratele lor mai mare. Britt-Marie încearcă să-i liniștească, spunându-le că e aproape sigură că Sami n-are nimic de-a face cu jaful, la care copiii o privesc cu gurile căscate, apoi Omar șoptește:

— Nu-nțelegi. Dacă află Sami că Psiho ne-a amenințat cu pistolul, îl omoară. Trebuie să dăm de Sami!

Sami nu răspunde. Copiii sunt din ce în ce mai înfricoșați. Britt-Marie îi înfășoară mai bine în pături și le mai face niște ciocolată caldă. Pe urmă face și ea ce poate. Ce știe mai bine. Ia o mătură și un mop, adună cioburile și șterge podelele.

Când termină, e nevoită să se țină de tejghea, în spatele casei de marcat, să nu leșine. Cineva îi aduce o pastilă de dureri de cap și o bere. Bărboșii cu șepci se ridică de la masă, aduc cănile de cafea și le pun tăcuți în fața lui Britt-Marie. Apoi își scot șepcile, fac o plecăciune, scot pe rând ceva din ziarele lor și i le întind lui Britt-Marie.

•

Suplimentele cu cuvinte încrucișate.

28.

Britt-Marie nu știe dacă aude mai întâi vocea lui Kent sau pe-a lui Sven. Sven vine pentru că l-a sunat Vega, Kent – pentru că l-a sunat Omar.

Mașina de poliție și BMW-ul sosesc în trombă în parcare. Ambii bărbați dau buzna în pizzerie, albi la față, și se opresc perplecși în prag, holbându-se la lampa cu neon spartă. Apoi se holbează la Britt-Marie. Britt-Marie vede cât de îngroziți sunt. Vede cum îi chinuie sentimentul de vinovăție, că n-au fost acolo să o apere. Vede cât de tare îi doare pe amândoi că au ratat șansa de a fi eroul ei. Înghit în sec cu greu și își mută încurcați greutatea de pe un picior pe celălalt. Apoi fac instinctiv ceea ce ar face aproape orice bărbat în situația aceea.

•

Încep să se certe a cui e vina.

 

— Toată lumea e teafără? întreabă Sven.

Dar Kent îl întrerupe, fluturând amenințător o mână și ordonându-le celor din pizzerie:

— Toată lumea pe loc, până vine poliția!

Sven se întoarce spre el ca un manechin dezmembrat și spune arătând spre uniformă:

— Da’ asta ce ți se pare că e, hipsteru’ dracu’? Costumație de bal mascat?

— Vreau să zic până vine un polițist adevărat, adică unul care poate să oprească jafuri! sare Kent tăios.

Sven face doi pași mici și furioși înainte și ridică bățos bărbia:

— Firește, firește, că tu l-ai fi oprit cu PORTOFELUL, dacă erai aici!

Chipurile lor albe se înroșesc într-o clipită. Britt-Marie nu