l-a mai văzut pe Sven atât de furios până acum și, judecând după fețele uluite ale lui Omar, Cineva și a Vegăi – nici ei. Kent, simțindu-și amenințată poziția de lider de opinie, încearcă și el să ridice vocea, ca să preia comanda.

— Sunteți bine, copii? îi întreabă pe Omar și pe Vega, întinzând spre ei o mână.

— Nu-i mai întreba cum se simt! Nici măcar nu-i CUNOȘTI! i-o retează Sven și îi dă nervos mâna la o parte.

Apoi se întoarce imediat către copii, întinzând și el mâna spre ei:

— Sunteți OK, copii?

Derutați, Vega și Omar dau din cap că da. Cineva încearcă să spună ceva, dar nu apucă. Kent se bagă în fața lui Sven și începe să-și fluture ambele mâini.

— Toată lumea pe loc! Sunăm la poliție!

— AICI sunt, TÂMPITULE! răcnește Sven.

Lui Britt-Marie încă îi țiuie urechile. Tușește ușor ca să le atragă atenția și spune:

— Dragă, Kent! Dragă, Sven! O să vă rog să vă cal…

Cei doi bărbați n-o aud, continuă să se certe gesticulând, ca și cum Britt-Marie e ceva care poate fi pus pe pauză cu o telecomandă. Kent pufnește că Sven n-ar putea să protejeze „nici măcar o mână cu o mănușă”, iar Sven pufnește că Kent e probabil „foarte curajos în BMW, cu ușile încuiate”. Kent țipă la Sven să nu cumva să-și închipuie că e „mare scofală” să fii „polițist într-un sătuc de rahat” și Sven țipă la Kent să nu creadă că poate veni aici și „cumpăra admirația oamenilor cu cărți de vizită și alte prostii”. Atunci Kent țipă că „băiatul vrea să fie antreprenor, la dracu’!”, la care Sven strigă că „antreprenor nu e o meserie!” La care Kent îl ia peste picior și întreabă sarcastic dacă băiatul „ar trebui să devină polițist mai bine? A, ia zi? Cât câștigă un polițist?”, la care Sven urlă: „Avem creștere salarială de două virgulă cinci procente pe an și fondul de pensii dă randament foarte bun, știu sigur! Am făcut un curs!”

Britt-Marie încearcă să-i despartă, dar niciunul, nici celălalt nu o vede.

— Te rog, Kent! Te rog, Sven! încearcă ea.

Și unul, și celălalt continuă să gesticuleze și, din greșeală, amândoi o lovesc. Britt-Marie se dă un pas înapoi. Niciunul nu bagă de seamă, prea ocupați să se tragă de haine.

— Am făcut un cuuurs! îl imită Kent pe Sven batjocoritor.

— Alo! E considerată încălcarea legii să tragi un polițist de uniformă, fir-ar să fie! urlă Sven și îi sfâșie cămașa lui Kent.

— Mai ușor cu cămașa! Tu știi cât costă?! zbiară și Kent.

— Papă-lapte fudul! Nu-i de mirare că te-a lăsat Britt-Marie! strigă Sven.

— M-a lăsat??? Și crezi c-o să stea cu TINE, paznic de parcări cu trese ce ești! zbiară Kent.

Britt-Marie gesticulează și ea cât poate, doar, doar o va vedea vreunul.

— Te rog, Kent! Te rog, Sven! Opriți-vă! Tocmai am măturat podeaua!

Dar în zadar. Cei doi bărbați și-au încleștat mâinile unul pe țeasta celuilalt și se împleticesc, îndoiți de șale, gâfâind și înjurând într-un dans dement. În secunda următoare, ușa din față a pizzeriei explodează în sute de așchii de lemn când cei doi intră în ea ca doi urși beți. Aterizează grămadă unul peste altul pe pietrișul din față, ceea ce face să pară și mai puțin măgulitoare defectele lor fizice.

Britt-Marie iese degrabă și se uită lung la ei. Se uită și ei la ea, brusc tăcuți și foarte conștienți de ce-au făcut. Kent încearcă primul să se ridice.

— Scumpo, vezi și tu, tipul e un idiot!

— El a început! protestează Sven repede, încercând și el să se ridice.

— Ești nebun!? izbucnește Kent.

— Eeeu??? Tu ai… sare Sven.

•

Atunci Britt-Marie odată se satură. De toate. S-a urlat la ea, a fost amenințată cu pistolul și, colac peste pupăză, trebuie să mai spele o dată podeaua, că e plină de așchii de lemn de la ușa pizzeriei. Totul are o limită!

Prima oară nu o aud. Nici a doua, nici a treia. Așa că trage aer în piept cât o țin plămânii și spune cât se poate de sever:

— O să vă rog să plecați!

Cum tot nu o aud, Britt-Marie face ceva ce nu-și amintește să fi făcut de vreo douăzeci de ani, de când vântul i-a dat jos un ghiveci de pe balcon. Țipă:

— PLECAȚI! ACUM! AMÂNDOI!

Pizzeria n-ar fi putut fi mai tăcută nici dacă intra un alt tâlhar înarmat. Kent și Sven rămân cu gurile căscate, scoțând niște sunete care ar putea fi cuvinte, dacă ar închide gurile între silabe. Britt-Marie își înfige mai bine tocurile în podea și, arătând spre ușa făcută țăndări, strigă:

— Afară de aici! Acum!

— Dar, scumpo, la nai… începe Kent.

Însă Britt-Marie ridică mâna bandajată în aer, într-un gest care s-ar putea califica drept o formă unică de arte marțiale și îl reduce la tăcere:

— M-ai fi putut întreba ce-am pățit la mână, Kent! Dacă mă-ntrebai m-aș fi putut gândi că-ți pasă.

— M-am gândit… haide, scumpo, am crezut că ți-ai prins mâna în mașina de spălat vase sau vreo prostie din asta… știi cum ești. Nu m-am gândit că e ceva grav…

— Pentru că nu m-ai întrebat! insistă Britt-Marie.

— Dar… scumpo… nu te supăra… se bâlbâie Kent. Sven imediat se înfoaie ca un curcan în fața lui Kent.

— Exact! Exact! Cară-te, hipsteru’ naibii! Britt-Marie nu te vrea aici! Nu pricepi că… îi ordonă el, regăsindu-și încrederea de sine.

Dar mâna lui Britt-Marie despică din nou brusc aerul, făcându-l să se clatine.

— Iar tu, Sven! Nu vorbi tu despre cum mă simt eu! Nu mă cunoști! Nici măcar eu nu mă cunosc, e limpede, asta nu-i purtarea mea obișnuită, cu siguranță!

Undeva în pizzerie, Cineva se ține să nu izbucnească în râs. Vega și Omar arată de parcă și-ar dori să poată lua notițe, să nu cumva să uite vreun amănunt. Britt-Marie își vine în fire, își aranjează coafura, mătură cu palma câteva așchii de lemn de pe fustă, își pune frumos mâna bandajată peste cealaltă și îi