şi obiceiul Sorcovei, făcută dintr-o ramură de măr sau păr. Copacul sacru sau o ramură din el au şi puteri de apărare şi de izgonire a duhurilor rele, fiind prezente în multe acte de magie apotropaică: de la pomul ocrotitor al familiei, plantat în curte o dată cu începutul zidirii casei sau pus pe căpriorii ei şi până la creanga de Arminden sau ramura pusă la poartă împotriva Ielelor.

  Cea mai veche mărturie privind magia arboricolă pe teritoriul României datează din timpul războiului dintre Traian şi Decebal. După cum relatează Cassius Dio, după lupta crâncenă de la Tapae, dacii lui Decebal au recurs la un gen de „şiretlic” militar: „Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea, tăie copacii din preajma lor la o oarecare înălţime şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat” (Istoria Romană). Acest episod devenit antologic, până astăzi, e tratat ca o simplă anecdotă istorică, plină de pitoresc. Dacă insă romanii, biruitori în această luptă, s-au retras în panică, asta s-a întâmplat nu pentru că ei au confundat, în naivitatea lor sau dintr-o deficienţă a văzului, copacii tăiaţi cu ostaşii lui Decebal. Dimpotrivă, legionarii romani au înţeles prea bine despre ce este vorba. Ei ştiau că, în acest moment critic al războiului, el devine pentru daci un „război sfânt”. Ei au chemat în ajutor pe zeii lor arboricoli, spiritele tutelare ale pământului lor, că, alături de armata „strămoşilor”, ei vor lupta până la moarte. Or, se ştie prea bine că invincibilele cohorte şi legiuni romane puteau să lupte cu armatele duşmane, dar nu şi cu zeii lor. Ca să evite asemenea „conflicte” cu forţele divine inamice, ei preferau să „îmbuneze” divinităţile locale, aducându-le jertfe (aşa cum fălii cuse Traian cu zeul Danubius – spiritul bătrânului Istru) sau să le im-pământească, să le adopte, transportând la Roma chipul lor sculptat sau cioplit (aşa cum procedaseră cu piatra neagră a Cybelei în timpul războiului punic). Episodul tăierii copacilor şi al înarmării lor cu săgeţi şi suliţi seamănă intru totul cu cel descris de trimisul papal, Bandinus, despre priaposul făcut dintr-un arbore sculptat şi folosit de români împotriva Ciumei ce-i ameninţa dinspre părţile Ardealului (v. Ciuma).

  DEOCHIUL: Credinţa în puterea magică a privirii unor oameni având drept consecinţă îmbolnăvirea persoanei deocheate este foarte veche, cvasiuniversală şi incă foarte vie chiar şi în zilele noastre. Poporul atribuie capacitatea deochiului unor anumite persoane cu însuşiri demonice, dar care efectuează acest act de magie periculoasă în mod involuntar. Aceştia sunt indivizii cu ochii albaştri, cei care au o căutătură rea, cei care au un ochi de un fel şi unul de alt fel, cei care au ochii încrucişaţi sau sprâncenele unite etc. De-ochiatul se manifestă prin dureri subite de cap, slăbiciune în tot corpul, săgetături prin corp şi greţuri. De-ochiaţi pot fi atât oamenii, cât şi animalele, mai ales cele frumoase. Pe cât e de răspândită credinţa în deochi, tot pe atât de numeroase sunt şi practicile magice preventive, precum şi mijloacele de vindecare a bolii deochiului. Deosebit de expuşi pericolului venind de la „ochiul cel rău” sunt copiii nou-născuţi. Pentru a fi ferit de deochi, copilului i se leagă un fir roşu la mână sau la gât, i se face o crestătură la poalele că-măsuţei, i se face un zbenghi (benghi): moaşa ridică piciorul drept, cu călcâiul întors îndărăt în sus şi ia cu degetul puţină tină (glod), o frământă cu scuipat şi apoi ii face copilului cu degetul un benghiu în frunte, zicându-i: „Să nu-ţi fie de deochi!” şi scuipă de „trei ori” (M. Olinescu, MitoL. Românească, 218). Deoarece deochiul poate fi şi involuntar, regulile comportamentului tradiţional cer ca atunci „când vezi ceva frumos – vită ori fiinţă omenească – să scopeşti [să scuipi] şi să zici: să nu fie de deochi” (A. Goro-vei, Credinţi şi superstiţii, 74). Dacă totuşi cineva s-a îmbolnăvit de deochi, există patru procedee principale de a-1 vindeca: 1. Se stinge în apă neîncepută un număr de 3 sau nouă cărbuni, iar apa se dă de băut bolnavului; 2. Se descântă bolnavului; 3. Se pun ouăle la stele; 4. Se toarnă plumb sau ceară. „Punerea ouălor la stele” era însoţită şi de un descântec. Se proceda astfel: „Se lua un ou proaspăt, dacă se putea chiar din ziua aceea. Oul se spărgea şi se turna cu grijă apă peste el, în aşa fel încât să nu se amestece albuşul şi gălbenuşul cu apa. Se mai pune puţin calaican (sulfat de fier), şi acel amestec, de cum se insera, se punea pe streaşină casei ori afară, în curte, la lumina stelelor. Pe la miezul nopţii, descântătoarea lua un semn de la copilul deocheat, de exemplu, scufiţa, ieşea afară şi lua paharul de pe streaşină şi-şi fixa privirea asupra unei stelE. În timp ce rostea descântecul de trei ori, atingea paharul şi scufiţa cu nuiele dintr-o mătură părăsitĂ. În sudul Munteniei se descânta: „Toate stele să stea/Numai steaua lui (numele) /Să nu stea – Să umble. Cruciş/Şi de-a curmeziş/Să-i aducă leacul lui (numele) /Şi ou să i-1 puie„ (M. Canianu, Din psihologia popuIară. Descântece, farmece şi vrăji, 125-129). Dacă nici descântecul cu „punerea ouălor la stele„ nu ajuta, se topea o bucată de plumb care se turna într-un pahar mare cu apĂ. În lipsa plumbului se folosea ceara. Plumbul sau ceara topită se lăsau să stea puţin în apă, ca să se întărească, aşteptând obţinerea unei figurine cu înfăţişare de oM. În acest timp se descânta: Fugi, că fug, fug, /De cap o să te apuc. /Şi te-oiu tăvăli/Şi te-oiu mosorci, /Prin toate gunoaiele, /Curate/Şi necurate, /Să crapi, /Să răscrăpi, /Să te topeşti, /Să te răspopeşti. /Ho-dru, /Modru. /Să te duci în codru, /Acolo să rămâi/Şi'napoi să nu mai vii/Ptiu! (scuipă)”. Dacă figurina era cu capul în sus, se credea că va scăpa de deochi; dacă era cu capul în jos, se credea că va muri. Ceara sau plumbul se păstrau, iar apa se arunca