la o răspântie (V. Bu-tură, Cultura spirituală românească, 66). În privinţa eficienţei acestor procedee, se poate spune că o superstiţie nu devine niciodată credinţă, dacă nu are nici o confirmare în realitate, în viaţa oamenilor. Efectul psihologic al unei asemenea terapii este incontestabil. Autorul acestor rânduri, în copilăria sa din nordul Dobrogei, a fost supus unei şedinţe de descântare de spaima întunericului, efectuată de celebra descântătoare şi doftoroaie, baba Lisa-veta din Tuicea. Descântarea s-a făcut cu plumb topit, ce s-a turnat în apa unui vas aşezat pe cap, învelit cu un şal negru. Impactul psihic produs de întunericul din jur, de cuvintele ciudate ale descântecului, de sfârâitul metalului topit turnat în apă a fost atât de puternic, încât deja a doua noapte am ieşit singur afară, iar peste câteva zile am făcut pe risc propriu o expediţie nocturnă până la cimitirul eroilor aflat nu departe de casa noastră.

  DESCÂNTECUL: Este un text folcloric, preponderent versificat, având un caracter magic şi un anumit ritual de rostire. Circulă în formă orală, dar poate fi fixat şi în scris. Textele unor descântece scrise puteau fi purtate sub formă de talisman. Cuvântul descântec e o formaţie pur românească. Se presupune că, în trecut, sensul său era mai restrâns, deoarece exista şi cuvântul încântec, pe care il întâlnim la I. Heliade Ră-dulescu în Balada Sburătorului: „încântec sau descântec pe lume s-a lăsat”, în acest caz, încântec era o „facere”, un act de magie neagră, pernicioasă, iar descântecul – dezlegarea de o făcătură. Dar astăzi, cuvântul descântec şi-a generalizat sensul, denumind atât textele de facere, vrajă, farmece (magie neagră), cât şi textele de desfacere (magie albă). Specia folcloristică a descântecului este extrem de veche, existând de pe vremea dacilor şi tracilor. Pla-ton, în Charmides, ii atribuie lui So-crate următoarele cuvinte: „La fel este acum şi cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul din medicii traci ai lui Zalmo-xis”. Existenţa descântecelor e atestată la cele mai vechi popoare ale lumii: la caldeeni, asiro-babilonieni sau la egipteni. O comparaţie a structurii descântecelor româneşti şi a celor existente în Roma antică, în ţările de limbă germanică sau slavă atestă numeroase paralelisme intre versiuni (S. FI. Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, 3-14; Al. Rosetti, Limba descântecelor româneşti, 15- 16). Folclorul românesc dispune de un bogat şi variat repertoriu de des-

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească cântece, destinate lecuirii, adică izgonirii din corpul omului aproape a tuturor bolilor fizice sau psihice pe care le-a cunoscut şi pe care le-a luat în considerare ţăranul român. Ca şi la alte popoare vechi, descântecul e apanajul unor persoane specializate, care la noi sunt, de regulă, de sex feminin şi se numesc descântătoare, babe, vrăjitoare. Unele descântece, printre care se numără cele de deochi, erau cunoscute şi practicate aproape de orice mamă de la ţară. Poporul credea că descântecul „de făcătură” 1-a născut Dracul, iar vrăjitoarele sunt în legătură permanentă cu Necuratul, pe el il pot chema când vor şi unde vor ele (M. Oli-nescu, MitoL. Românească, 36).

  În privinţa textelor de magie albă (vindecătoare), poporul crede că ele vin de la Maica Domnului: „Se spune că Maica Domnului când a văzut câte rele pot aduce descântecele acestor femei (care au intrat în relaţie cu Dracul) a învăţat şi ea pe femeile credincioase descântecele cu care pot scoate pe Dracu şi toate bolile aduse de el” (ibidem). Textele descântecelor, în pofida varietăţii lor, au câteva componente comune. Ele conţin, de obicei, o adresare către fiinţa mitică aducătoare a bolii respective sau personificare a bolii, numite prin numeroase epitete şi eufemisme sinonimice („Voi, Ielilor, Măiestrelor, /Stăpânele vântului, /Doamnele pământului”). Urmează apoi o ameninţare categorică de a părăsi organismul omului: „Cu sapa/t-a săpa, /Cu lopata/L-a arunca, /Cu mătura/L-a mătura, /Cu mâna, /in Marea Neagră/L-a arunca”; „O, nă-jite, /Pricăjite, /Tu ieşti din creierii capului, /Din auzul urechilor, /Din faţa obrazului, /Din sfârcul nasului, /Din vederea ochilor”

 

  (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 446). Exorcizarea bolii din fiinţa omului se face prin trimiterea ei în lumea haosului, pe tărâmul de dincolo, unde sălăşluiesc duhurile cele rele, aducătoare de boli şi nenorociri Conotarea acestor locurii aflate dincolo de hotarele socio-cosmosului uman, se face printr-o seamă de imagini extrem de poetice, având ca numitor comun inexistenţa pe aceste tărâmuri a semnelor culturii: „unde cocoşul nu cântă”, „unde popa nu toacă”, „unde câinii nu latră”, „unde fata nu se piaptănă” etc.

  Descântecul se termină printr-o formulă de urare de sănătate celui descântat prin folosirea unor imagini relativ constante ale „purităţii”: „(Cutare) să rămâie curat, luminat [Ca argintul strecurat/Ca rouă florilor/Ca lacrima ochilor/Ca bobul de grâu strecurat” etc. Rostirea descântecului era, de regulă, însoţită şi de efectuarea unor forme de magie gestuală sau operaţională: stingerea cărbunilor în apă, turnarea de plumb sau ceară topită într-un vas cu apă, stropirea cu apă neîncepută sau cu apă sfinţită, efectuarea unor gesturi de ameninţare cu unelte de tăiat, stropitul de trei ori etc.

  DESTEIGOIBEA: Operaţia magi-co-rituală efectuată asupra cadavrului celor bănuiţi de a fi strigoi în timpul vieţii sau ale celor despre care se credea că au devenit strigoi după înmormântarea lor şi provocau teroare, daune, boli şi chiar moarte. Aceştia erau exhumaţi ritual la un anumit timp după înhumare, noaptea, de către membrii familiei sau de alţi săteni. Erau apoi decapitaţi sau li se scotea inima din piept pentru a fi străpunsă cu un fier roşu sau cu o ţepuşă de lemn de o anumită esenţă (stejar, tisă, frasin), iar uneori chiar consumată de către membrii familiei. R. Vulcănescu vede în acest tip de destrigoizare rămăşiţele antropofagiei rituale, practicată în vremuri îndepărtate pe teritoriul actual al României (Mitologie română, 171). Străpungerea inimii e considerată mai eficientă dacă se face prin şezut (anus), Destrigoizarea, însoţită de rudimentele canibalismului din epoca gentilică, în Evul Mediu românesc îmbraca unele forme transformate şi puţin „îndulcite”. După cum menţionează etnologii sfârşitului secolului trecut, „altor strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa