ce iasă se aruncă într-un pahar cu apă şi se bea de toate neamurile lor, ca să fie ferite” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 199). Acest tip de act magic era îndeplinit mai ales în familii în care mureau unul după altul câţiva membri. „Dacă la moartea cuiva moare şi o altă persoană, din familia celui dentâi mort, atunci acesta se dezgroapă şi dacă il găseşte cu faţa în jos, se crede că este strigoi şi îndată i se bate un par în inimă, pe care o şi ia, şi cu ea se ung toţi membrii familiei, păzindu-se prin aceasta de a mai muri vreunul” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 222).

  În secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, Biserica a combătut vehement această practică. La 1762 Mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti porunci protopopilor, să cerceteze şi de ceia ce zic unii că morţii se fac strigoi, şi de se va afla aceasta un-devaş, să le dea învăţătură ce să facă, precum scrie la pravila, cap. 378, iar nu să-1 arză” (T. Pamfile, op. Cit., 202). Gh. Ciauşanu, în cartea sa Superstiţiile poporului român (1914), citează numeroase rapoarte ale epis-copilor şi preoţilor din Oltenia, care menţionează că în prima jumătatea secolului al XlX-lea asemenea acte ale destrigoirii erau larg practicate în diferite judeţe ale Olteniei (pp. 404-410). După cum arată cercetările actuale de etnografie şi folclor, credinţa în strigoi şi în necesitatea destrigoizării este una din cele mai persistente şi mai productive sub aspect narativ, atât în mediul sătesc, cât şi în cel urban. Iar în anul 1976 un act de destrigoizare are loc nu undeva într-o localitate mai izolată, ci într-o comună mare, Pecica, aflată la câţiva kilometri de Arad (Otilia Hedeşan, Povestirea populară azi. Teză de doctorat, Timişoara, 1996).

  DEZLEGAREA PLOILOR: Acţiune magică în practica meteorologiei populare româneşti. După credinţele poporului, seceta prelungită este cauzată de vrăjitori, solomonari, cărămidari etc. Care leagă ploile. Ele pot fi „dezlegate” tot printr-o seamă de procedee magieo-ritualE. În afara unor rituri prea bine cunoscute de provocare a ploii, precum Caloianul, Paparudele sau Udatul ritual (Fie-raşii), există în arsenalul satului tradiţional şi alte numeroase procedee de dezlegare a ploii. T. Pamfile întocmeşte o lungă listă de asemenea practici de magie meteorologică: se omoară broaşte, se strică muşuroaiele furnicilor, se fură tiparele de la ţigani cu care fac cărămidă, sau cărămida arsă se aruncă în puţuri, se aruncă în apă cruci vechi (mai ales de la mormintele unor beţivi), se dă pe apă icoana Maicii Domnului; tot într-o apă sau într-o fântână pot fi aruncate şi alte obiecte având legătură cu principiul piric şi cu uscăciunea (mac, măciulii de mac, urzici, toacă, pirostrie, vătrai, grapă, oală din lut ars etc). Eficienţa lor este. Mărită dacă aceste obiecte, al căror potenţial „piric” este „stins” într-o apă, sunt furate şi nu obţinute pe căi licite. Satul tradiţional, în caz de mare secetă, recurge şi la dezgroparea strigoilor şi la străpungerea lor cu o ţepuşă, deoarece se consideră că aceştia pot fi cauza uscăciunii din natură (cf. T. Pamfile Văzduhul, 126-132).

  DIAVOLUL: Este principalul personaj al mitologiei populare şi al celei creştine, incarnare a răului lumii şi adversar al lui Dumnezeu. Cuvântul Diavol (grec. Diabolos „clevetitorul”, laT. Diabolus „acuzatorul”) este de origine livrescă şi a pătruns în cultura populară datorită cărţilor religioase, înlocuind o veche divinitate de tip htonian, căreia unii mitologi români, plecând de la o legendă cosmogonică populară, i-au spus, mai mult convenţional, Nefârtatul (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 224 ş.u.), Perechea Fărtat (Dumnezeu) – Ne fărtat (Diavolul), aflată când în relaţie de opoziţie, când în raport de complementaritate, începând cu „zidirea lumii” şi continuând cu ordonarea şi reglementarea vieţii cosmice actuale, a apărut în sistemul gândirii populare nu fără o influenţă a maniheismului persan, vehiculat de seminţiile scitice, de unele popoare turanice şi uralo-al-taice care s-au perindat pe teritoriul nostru.

  În Evul Mediu românesc, la răspândirea dualismului de sorginte persană, personificat în Ahriman (Diavol) şi Ahura-Mazda sau Or-muzd (Dumnezeu), a contribuit doctrina bogomililor. Chipul mitic al Diavolului insă a incorporat o seamă de reprezentări străvechi legate de balaur (dragon>dracj, ca divinitate htoniană, şi de credinţele în dai-raoni sau genii, ca părţi nemuritoare ale fiinţei umane, care trec in. Post-existenţă, vieţuiesc în lumea de dincolo, făcând mereu incursiuni în lumea celor vii. De aici asocierea Diavolului cu lumea infernului, cu întunericul pământului şi cu lumea morţilor. De provenienţă livrescă sunt şi sinonimele Diavolului: Saturi (gR. Satanas <ebR. Satan „adversar”), Belzebut, Mamona, Lucifer, Antihrist. Aceştia sunt consideraţi în popor drept „căpetenii ai dracilor”. Dracul, în sine, este faţeta cea mai răspândită în folclor a Diavolului. Denumirile eufemistice ale Dracului (Diavolului) din lexicul popular sintetizează şi descriu cel mai bine chipul acestui duh necurat, principalele sale funcţii, locurile de sălăşluire sau practicile magice de luptă împotriva necuratului. Diavolul se teme de Dumnezeu şi fuge de semnul crucii, de toacă, clopot sau de tămâie, de unde epitetele: Ucigă-l crucea, Uci-gă-l mânia lui Dumnezeu, Ucigă-l toaca, Bată-l crucea etc. Diavolul, în toate formele sale, se mai teme de usturoi, leuştean, muşeţel, odolean şi avrămeasă. Poate fi izgonit prin mirosul de tămâie şi prin stropire cu agheasmă (apa sfinţită la biserică). Nu se aşază în casa unde e o icoană şi o candelă. Se teme şi de lumânarea aprinsă. Nu se apropie de oamenii care au la ei un obiect de fier. Are înfăţişare semi-umană şi semi-animală. Are coarne, aripi de liliac, picioare de ţap, urechile ascuţite şi mari (ca de măgar sau liliac), corpul păros, coada lungă ca la vite; e negru (culoarea infernului), roşcat (culoarea focului subpământean) sau verde (culoarea şarpelui). Aproape tcate aceste trăsături fizice, inclusiv şchiopătatul, le găsim în eufemismele sale populare: Codică, Cornilă (Cornea), împieliţatul, Pedicaşul, in-tunecilă, Bălţatul, Slutul, Şchiopul etc. Diavolul se poate preface în orice animal, exceptând mielul (simbolul lui Hristos) şi porumbelul (simbolul lui Dumnezeu). Deşi, în general, e considerat patronul vrăjitorilor şi inspiratorul textelor descântecelor, această invenţie „drăcească” e folosită de oameni împotriva lui. El se mai numeşte şi Ducă-se pe pustii, pentru că este exorcizat prin puterea descântecului