şi trimis în deşert, în lumea necosmicizată, „unde cocoşii nu cântă”, „unde oaia nu be-hăie”, „unde popa nu toacă”. In sistemul credinţelor, al axiologiei şi moralei poporului, aproape toate obiectele lumii înconjurătoare ocupă un anumit loc pe scara de valori, ai cărei poli ii formează lucrurile, diavoleşti (drăceşti) „ şi cele „sfinte„ (Dumnezeieşti): biserica a creat-o Dumnezeu, cârciuma e invenţia Diavolului, tămâia vine de la Dumnezeu, tutunul – e „iarba dracului„, bărbatul e zămislit de Dumnezeu, femeia e creatura Diavolului etc. Toate practicile magice implică forţele diavoleşti: în magia „neagră„, Diavolul e patron sau executor, în cea „albă” – Diavolul e ţinta, adversarul sau victima principală.

  DIMINEAŢA: Este simbolul victoriei luminii asupra întunericului. E timpul necorupt al zilei, când lumina este incă nealterată, pură; de aceea, este simbol al purităţii şi sincerităţii: rugăciunile principale se fac dimineaţa. Dimineaţa este ora vieţii paradisiace, timpul încrederii în sine şi în alţii, timpul orientat spre viitor, timpul promisiunilor şi al speranţelor. Dimineaţa, zorile şi răsăritul au fost întotdeauna iubite de ţăranul român, aşa cum rezultă şi din această mărturie a unui sătean, înregistrată de echipa sociologică a lui D. Guşti: „Când s-arată roşaţa pe cer, pare că eşti alt om şi că lumea întreagă e alta. Lumina e de la Dumnezeu şi ea aduce numa bine. Aşa a lăsat Dumnezeu să se schimbe toate. Când s-arată zorile, parcă-i facerea lumii” (E. Bernea, Cadre ale gândirii populare, 192). Dimineaţa, de fapt, în concepţia poporului, are mai multe momente, fiecare din ele purtând o valorificare proprie. Momentului când cântă cocoşii i se spune „dinspre ziuă” şi este considerat timpul în care încetează definitiv orice activitate a duhurilor malefice. Urmează apoi momentul când se desprinde lumina de întuneric, când se zice că „mijeşte”, e momentul de cumpănă când se pot efectua anumite practici de magie albă. Urmează apoi momentul în care apare roşeaţa pe cer, denumit „zorile”. Sacralitatea acestei clipe e marcată de naşterea astrului zilei. Timpul respectiv e propice rugăciunilor, care uneori erau adresate „Sfântului Soare”. Există şi personificări mitice ale acestui interval de timp. E vorba de Zorilă – fratele cel mic al lui Murgilă şi Mezilă şi de Zorile-surorile, invocate în cântecele funebre interpretate de un grup de femei, dimineaţa, lângă ferestrele casei în care se află mortul. Despre impresia puternică produsă de textul „Zorilor” şi de modul de interpretare a acestui cântec funebru, auzit într-un sat din Banat, ne vorbeşte G. Coşbuc (Cântecul Zorilor, în Elementele literaturii poporale, 223-229). In practicile de divinaţie, dimineaţa are în ea multe semne ce prevestesc atât vremea, cât şi mersul lucrurilor din acea zi, de unde şi proverbul: „Ziua bună de dimineaţă se cunoaşte”.

  DINTELE: Dinţii se asociază masticaţiei, sfâşierii, agresivităţii, dorinţei de dominare. Acesta este şi sensul mitului grecesc despre oamenii de fier, ce se nasc din dinţii dragonului, semănaţi de Iason. La multe popoare se crede că oamenii ambiţioşi au dinţi lungi. Pierderea dinţilor este legată de pierderea tinereţii, forţei, vigorii. In culturile arhaice, dinţii oamenilor şi animalelor au o mare importanţă în actele de magie simpatetică, deoarece dintele e o adevărată sinecdotă a omului, reflectată şi în dictonul biblic „dinte pentru dinte”. Dinţilor animalului totemic, purtaţi ca amuletă, li se atribuie puteri apotropaice deosebite. In magia populară românească există două momente mai importante legate de acest obiect: 1. Actul de magie infantilă la scoaterea dintelui de lapte; 2. Practici magice de prevenire sau de înlăturare a durerilor de dinţi. Când unui copil i-a căzut un dinte de lapte, el nu este aruncat la întâmplare. Dintele este luat de copil, spălat în apă, apoi este dus la streaşină casei şi aruncat pe acoperiş, cu următoarea formulă de incantaţie magică, adresată unei păsări mitice, întruchipând spiritul strămoşului (cioară, barză) sau şoarecelui: „Na, cioară, (barză, şoarece) un dinte de os/Şi dă-mi unul de oţel!” Copiii mici nu au voie să se uite în oglindă, căci „la copilul care se va uita în oglindă înainte de a împlini anul, iese dinţii anevoie” (A. Gorovei, Credinţi, 76). Deşi pare paradoxală această legătură dintre oglindă şi creşterea dinţilor, ea se poate explica doar prin simbolismul oglinzii, capabilă nu numai de a reflecta imaginea omului, ci şi de a o înmagazina, de a o păstra, punând-o la dispoziţia forţelor malefice. Probabil mai uşor de explicat este următoarea reţetă radicală de a scăpa de durerea dinţilor: „Dacă cutare om freacă cu degetul dinţii unui om mort şi pe urmă freacă cu acela dinţii proprii, nu-1 mai dor dinţii în veci” (ibidem).

  DIVINAŢIA: E un termen de origine latină (divinaţio – ghicirea viitorului) care, alături de sinonimul său grecesc mantică, se foloseşte în etnologie şi în istoria religiilor pentru a denumi totalitatea practicilor magice de ghicire şi de prezicere a viitorului. Divinaţia, într-o extraordinară varietate de forme şi procedee, era o practică răspândită în antichitate şi în toate culturile tradiţionale ale lumii. Până în prezent e uzitată clasificarea greco-latină a formelor divinaţiei, care cuprinde: oniroman-ţia – interpretarea profetică a viselor, transformată de S. Freud şi adepţii săi într-o modalitate ştiinţifică a psihanalizei; meteoromanţia – interpretarea simbolismului şi puterii de prevedere asupra destinului oamenilor a unor fenomene meteorologice (ploaie, tunet, fulger, vânt, nori, curcubeu, ceaţă, arşiţă, promoroacă etc); acest capitol al divinaţiei este extrem de dezvoltat în culturile agrare, cum este cea românească, unde meteorologia populară era principalul reper şi ghid în muncile câmpului; dendromanţia – ghicirea viitorului după freamătul copacilor şi după foşnetul frunzelor (mai ales al arborilor sacri, precum stejarul, sau al unor copaci infernali, precum este plopul); astromanţia – ghicirea după poziţia sau aspectul astrelor, care astăzi ţine de domeniul astrologiei; geomanţia – ghicirea viitorului după aspectul solului sau după mişcările tectonice ale pământului; me-toposcopia – determinarea caracterului omului şi a destinului său după liniile frunţii; onomanţia – după corespondenţele macrocosmice (de obicei, astrele) ale numelui persoanei; fiziognomia – după forma şi trăsăturile feţei (forma frunţii, aşezarea ochilor şi culoarea lor, grosimea buzelor, forma şi lungimea nasului, urechilor, formaţia bărbiei, configuraţia dinţilor etc); chirogno-mia – după forma mâinii; empyro-manţia – după focul vetrei (forma flăcării, prezenţa fumului,