trosnetele şi scânteile etc); hidromanţia – după mişcările şi aspectele apei (clipocit, cercuri, valuri, colorit, zgomote din adâncuri etc); ornitomanţia – după zborul şi comportamentul păsărilor (această ramură a divinaţiei, împreună cu cea a focului, este destul de dezvoltată în cultura tradiţională românească); hieroscopia – după aspectul măruntaielor animalelor sacrificate; chiromanţia – citirea liniilor din palmă etc.

  Divinaţia a fost dintotdeauna o componentă esenţială a vieţii populare şi un factor reglator al comportamentului omului culturilor tradiţionale. Este adevărat că, în anumite perioade ale istoriei, practicile divi-natorii erau instituţionalizate şi efectuate de către persoane autorizate şi specializate de tipul augurilor romani. Semnele prevestitoare formează un corpus de texte orale ce se transmit din generaţie în generaţie, dar ele pot fi codificate şi în scris, în Evul Mediu românesc, la început sub formă de manuscrise, iar mai târziu şi sub formă de cărţi tipărite, au circulat asemenea tratate de divinaţie, având denumiri slave (mai rar greceşti), specializate pe un anumit tip de semne. Trepetnicul (si. Trepet „zbatere”) conţinea prevestirile după mişcările involuntare ale feţei, ochiului, buzelor etc; Gromov-nicul (si. Grrom. „tunet”) cuprindea semiotica tunetului; Molniacul (si. Molnja „fulger”) – semnele fulgerului; Sismologhionul – preziceri după ziua şi ora cutremurului (gR. Seismologhion) etc. (Gaster, LiT. PoP. Română, 506 ş.u.; T. Pamfile, Pământul, 39; N. Cartojan, Cărţile populare, I, 224 ş.u.).

  DORUL: Una din personificările dragostei în poezia populară românească. Dorului românesc, „vocabulă magică a limbii române” (L. Blaga), aproape intraductibil în alte limbi, ii este consacrată o întreagă literatură. Dintre toate ipostazele Erosului mito-folcloric românesc, Dorul e latura lui cea mai elevată, spiritualizată şi înnobilata, apropiindu-se de „iubirea platonică”, „uraniană” a anticiloR. În textele cântecului popular, Dorul ni se înfăţişează ca o dragoste potenţată de melancolia absenţei fiinţei iubite, ca o iubire reverberată de o distanţă, reală sau imaginară, ce-1 separă pe îndrăgostit de obiectul iubirii sale. Dorul personificat poate lua chipul concret al iubitei sau iubitului, dar tot atât de bine poate fi imaginat drept un Zeu sau Crai, avându-şi un adevărat palat şi o curte primitoare, unde îndrăgostiţii îşi găsesc un adevărat paradis. To-posul „La Curţile Dorului” e extrem de răspândit în lirica românească: „L-am cătat şi l-am aflat, /in mijlocul codrului, /La Curţile Dorului, /Unde stau porţile-nchise, /Porţile le-am descuiat, /Pe bădiţa mi l-am luat” (C. Mohanu, Fântâna dorului, 410); „M-am aflat dat gândului/La Curţile Dorului, /Unde-s porţile deschisă, Mândrele pe table scrisă”. (O. Papadima, LiT. Populară, 114). Dorul, ca zân al îndrăgostiţilor din satele româneşti, este şi stăpânul unei fântâni miraculoase, Fântâna Dorului; apa băută din acest puţ e fie cauza unei iubiri fără leac, fie un panaceu al uitării.

  Dorul are mesagerii şi agenţii săi, capabili să se deplaseze cu mare iuţeală şi să străbată distanţe considerabile. Dintre păsări, acest rol ii revine cucului, iar dintre fenomenele atmosferice – vântuluI. În general se crede că vântul şi focul sunt stihii consubstanţiale Dorului. Despre om se spune că are: „Trupul din lut, /Oasele din piatră, /Ochii din mare, /Frumuseţile din soare, /Dragostele din vânt” (E. N.-Voronca, Datinile, 415). Către stihia vântului sunt adresate şi descântecele de dorul pe care nu-1 mai poate suporta fiinţa îndrăgostitului: „Dor de vânt, /Din de – vânt, /Să te duci de pe pământ: /Cu vântul ai venit, /Cu vântul să te duci, /P-aici să nu mai ajungi! /Să rămâie (cutare) /Curat, /Luminat, /Ca argintul strecurat, /Ca poala Maichii Precistii” (G. Dem. Teodorescu, Poezii, 431).

  DOVLEACUL: Incă din antichitate sunt cunoscute două feluri de cueurbitacee; dovleacul de consum şi dovleacul gol (tigva), acesta din urmă folosit de multe popoare ca vas de ţinut apă, vin sau alte lichide. Era o plantă venerată în vechiul Egipt, fiind întruchiparea zeiţei Kolokassia. Cultul tigvei este răspândit aproape în toată Africa, în China şi în Japonia. La chinezi, dovleacul-tigvă e considerat simbol al abundenţei, regenerării şi imortalităţii. Datorită acestui dovleac, strămoşul mitic al chinezilor, Panku, a fost salvat de potop. Dacă dovleacul este azi sinonim cu un cap sec şi prost, în multe societăţi, el era asociat inteligenţei şi luminii solare.

  În aria balcanică, tigva este legată de cultul morţiloR. În unele regiuni ale Serbiei, ea se sparge în momentul scoaterii mortului din casă sau se pune în sicriu umplută cu apă sau cu viN. În nordul Moldovei, copiii colindă de Anul Nou având în mână o tigvă umplută cu seminţe, pe care le aruncă peste casă urând rod bogat, ceea ce denotă păstrarea tigvei în calitate de simbol al abundenţei şi în aria daco-romana (E. Bernea, Poezii populare în lumina etnografiei, 27). În obiceiurile româneşti de tip calendaristic, dovleacul e asociat cultului strămoşilor. Preparatele de dovleac, fiert cu diferite crupe sau copt în cuptor, sub formă de ulei în care se înmoaie pâinea proaspătă sau ca plăcintă umplută cu dovleac sunt mâncăruri rituale în timpul posturilor şi zilelor de pomenire a morţilor, într-un anume fel, dovleacul apare şi ca obiect apotropaic. E vorba de obiceiul plantării dovleacului în jurul casei sau curţii, când, in-tinzându-şi lujerul lung şi agăţător, aidoma şarpelui mitic, formează o adevărată centură de apărare împotriva forţelor răului. Vrejul căţărat pe casă, pe un stâlp sau pe un pom este un axis mundi, o scară pe care eroii basmelor se urcă în cer sau se coboară pe pământ. Tot în basme întâlnim foarte frecvent motivul naşterii miraculoase a eroului dintr-un dovleac sau al prefacerii într-un dovleac, ceea ce denotă, incă o dată, apartenenţa acestei plante la cultul strămoşilor (L. Şăineanu, Basmele românilor, 134, 171, 303).

  DRACUL: Numele acestei fiinţe e de origine greacă (dragon) sau latină (draco), unde înseamnă „şarpe mare dragon” şi era socotit un geniu protector al casei. Numai sub influenţa creştinismului, i s-au transferat atributele diavolului. Devenind întruchiparea răului universal, numele lui era tabuizat; aşa au apărut numeroase sinonime eufemistice populare în limba română, unde el se numeşte: Necuratul, Naiha, Aghiuţă, Iuda, Ucigă-l~crucea, Cel-din-baltă, Cor-nea, Tartor, Ducă-se-pe-pustii, Han-tătar, Nichipercea, Băţosul, Vârlan, Codea etc. Deşi are atributele diavolului (daimonului), în folclorul românesc dracul nu este totalmente malefic, ci mai mult un fel de rău necesar. El e meşter