în toate, priceput, inteligent, jucăuş, e mereu în preajma omului: el stă pe umărul stâng, iar îngerul pe umărul drept. Adesea ia forma unor animale impure (ţap, câine, pisică, lup, capră etc), dar nu se poate preface în oaie, albină, cocoş sau porumbel. Dracul, în mitologia populară românească, are multe însuşiri ale trick-sterului (erou civilizator şi bufon) şi poartă o amprentă a maniheismului de origine iraniană, datorită, parţial, şi influenţei bogomilismului. Acest dualism şi această ambiguitate a dracului pe întreaga arie culturală românească se reflectă în multe zi-cători şi proverbe, din care mai sugestive, din acest punct de vedere, sunt: „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea” şi „Nu-i dracul atât de negru, cum il crede lumea”. Dracul, în toate variantele sale onomastice, stă, fără nici o îndoială, în fruntea listei compuse din toate duhurile rele ce populează mitologia şi dai-monologia populară românească. Bogata onomastică a Dracului constituie, în fapt, un adevărat „curricu-lum vitae” al isprăvilor sale, un portret fidel al profilului său fizic şi intelectual. Ca toţi demonii htonieni şi infernali, el este Şchiopul, Şchio-pică. I se spune Irnpeliţatul, Cornea sau Codiţa, pentru că are pielea neagră (roşcată sau verde) şi păroasă a unui ţap şi coarnele acestui animal malefic, coadă când lungă, când mai scurtă, pe care şi-o vâră în toate treburile omeneşti. Dracul este inventatorul multor lucruri „drăceşti”, printre care se numără vioara, tutunul şi, nu în ultimul rând, rachiul, de aceea, unii il numesc Horilcă. Acţiunile şi procedeele sale sunt departe de ceea ce ţine de canon, etichetă şi bună-cuviinţă; i se spune, de aceea, Neohrăzatid, Nelegiuitul, Hicleanul, Naiba. Biografia sa mitică a incorporat elemente şi influenţe livreşti venind din textele canonice sau apocrife ale Vechiului şi Noului Testament, unde el figurează sub numele unor demoni, precum Satan (Satana) Lucifer, (Luci-fer), Belzebul (Belzebut), Mamona, Scaraoschi (Iscarioteanu, Iuda) etc. Legenda îngerilor căzuţi, a lui Satan izgonit din cer, învins de oastea Domnului şi coborât în infern, se face şi ea resimţită în nomenclatura Dracului: Osânăitul, Osânda. Trăsni-tul, Tărtărău, Talpa Iadului etc. Cum Dracul a înlocuit vechile denumiri ale spiritelor pădurii, apelor, mlaştinilor, numele lui populare indică şi locul de vieţuire a acestui demon: Ăl-din-scorbură, Îl (Cel)-din-baltă, Cel-de-pe comoară etc. Ca orice spirit malefic, el se bucură insă şi de epitete encomiastice, menite să-1 îmbuneze: El, Nejârtat, Sţântâniţă.

  Din denumirile Dracului aflăm şi modalităţile magice de apărare împotriva acestui duh necurat, sugerate de practicile apotropaice sau textele descântecelor: Ucigă-l toaca, Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ba-tă-l Sfântu, Bată-l toaca, laca-cui, Ducă-se pe pustii etc. Toată această armată de draci nu ar fi poate atât de periculoasă şi nu ar avea atâţia sorţi de izbândă dacă nu ar avea acoliţi. Dracul a inventat vrăjile şi vrăjitoria şi de atunci „babele şi vrăjitorii sunt ajutoarele lui pe pământ” (M. Olinescu, Mitologie românească, 27). Despre popularitatea Dracului în cultura tradiţională românească stă drept mărturie şi faptul că acest personaj a pătruns şi în folclorul copiilor: „Când copiii pierd ceva, scuipă în palmă şi descântă: „Scoate, drace, ce-ai furat, /Că te-oi bate spânzurat, /in mijlocul drumului, /Cu fierele plugului„„ (A. Gorovei, Credinţi, 80).

  DRACULA: Este numele sub care apare domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, într-o pseudo-mitologie modernă, întreţinută de o serie de romane şi filme de groază, apărute în străinătate, mai ales în Statele Unite ale Americii, în care viteazul domnitor român este înfăţişat drept un vampir ce seamănă în jur numai groază şi moarte. La crearea acestui pseudomit modern, din păcate, am contribuit şi noi, românii, organizând „pentru un pumn de dolari* excursii pentru turiştii străini „pe urmele lui Dracula”. Rădăcinile Draculiadei moderne se află în textele unor pseudobiografii ale voievodului muntean, redactate în limba germană şi bazate pe informaţii, când tendenţioase, când reale, din viaţa acestui erou de epopee, care era Vlad, supranumit Ţepeş, pentru pedeapsa preferată de tragere în ţeapă a duşmanilor săi şi a răufăcătorilor de tot felul, şi Dracul (Draculea, Dracula) – nume ce 1-a moştenit de la părintele său, domn al Ţării Româneşti şi cavaler al Ordinului Dragonului.

  Broşurile despre Dracula au fost tipărite la Niirnberg (1488), Bam-berg (1491), Leipzig (1493), Augs-burg (1494), Strassbourg (1500). In zona noastră şi în Europa Orientală circulau, de asemenea, şi manuscrise slavone despre isprăvile lui Dracula, provenite, după cât se pare, de la curtea lui Matei Corvin, cu care domnitorul valah a avut relaţii extrem de complicate (cf. I. Stăvă-ruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea, Editura Univers, Bucureşti, 1978). La mitul lui Dracula au contribuit atât faptele reale din viaţa domnitorului, cât şi fabulaţiile legate de supranumele său Dracul (Draculea), precum şi înfăţişarea sa neobişnuită, pe care o cunoaştem din portretul voievodului pictat de un anonim şi aflat la castelul Ambras de lângă Innsbruck sau din descrierea pe care ne-a lăsat-o Niccolo de Modrussa, trimisul papei la curtea lui Corvin:„…Nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele negre şi stufoase ii arătau ameninţători…” (op. Cit., 23). Chipul mefistofelic al voievodului, după cât se pare, era întregit şi de unele capacităţi psihice paranormale. In timpul captivităţii sale de mai mulţi ani în castelul din Vâşegrad, el a reuşit să dreseze liliecii de acolo, făcându-i să-i atace pe cei care-1 păzeau. Acest lucru a răspândit groază în rândurile oamenilor din jur. Cum liliecilor li se atribuie însuşiri vampirice în mitologiile popoarelor europene, acesta a fost unul din principalele momente ce au determinat naşterea mitului despre Dracula-vampirul, consumatorul de sânge uman, devenit eroul demonic al naraţiunilor literare din Europa, cum este romanul scriitorului irlandez Bran Stoker Dracula <1897).

  DRAGOBETELE: După trecerea zilelor Babelor şi Moşilor de primăvară, poporul crede că întreaga natură, trezită la viaţă, după o lungă hibernare din timpul rece, începe să fie patronată de „zâne” şi „zâni” de esenţă solară. Dintre protagoniştii mitici masculini ai acestei perioade calendaristice se desprinde figura mito-poetică a lui Dragobete – zâ-nul dragostei zburătoarelor şi erosu-lui primăvăratic al flăcăilor şi