fetelor din satele noastre tradiţionale. I se mai spune Dragomir, Iovan Dragobete, Cap de Primăvară, toate aceste denumiri atestând apropierea tipologică de străvechile divinităţi ale naturii şi dragostei la popoarele antice, precum Telepinus, Osiris, Adonis, Cupidon, Kupalo etc. După o legendă românească, Dragobetele este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu ea, principiul pozitiv <I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 199). În funcţie de zona geografică, el este sărbătorit la sfârşitul lunii februarie, {24 februarie – Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, de unde, probabil, şi numele său Iovan) sau în luna martie (25 martie – Bunavestire şi Ziua Cucului, în calendarul popular). In orice caz, comemorarea Dragobetelui poporul o leagă de zilele începutului împerecherii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. Logodna de primăvară a păsărilor a devenit şi o sărbătoare a erotismului uman, ziua înfrăţirilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor. Avem aici o rămăşiţă a totemismului avimorf, a cultului strămoşilor-păsări, care au jucat un rol important în viaţa oamenilor. Dacă astăzi, în fabule şi în povestiri, animalele sunt alegorii ale defectelor şi calităţilor umane, în vechime, comportamentul zburătoarelor era un model de conduită umană, investit cu prestigiu sacraL. În ziua lui Dragobete nu se lucra: „Cel ce lucrează atunci, ciricăie ca păsările toată viaţa” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 115). Despre starea psihologică a oamenilor, generată sau indusă de „nuntirea păsărilor”, ne vorbeşte următoarea însemnare din arhiva folclorică a lui N. Densuşianu: „o femeie spune: că numai mâna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgăstoasă bărbaţilor în tot cursul anului”. Se crede ca „Dragobete a flăcău iubeţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua lui”. Gospodinele dădeau hrană erotogenică păsărilor de curte, iar păsărilor cerului le azvârleau pe acoperişurile caselor boabe de grâu, mei sau orz. Flăcăii şi fetele, în haine de sărbătoare, se strângeau pe dealurile eliberate de zăpadă de la marginea satului, adunau ghiocei şi brânduşe, se veseleau în jurul focurilor aprinse, spunând glume cu substrat erotic, iar la prânz coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugă-rindu-şi partenera preferată. Dacă o prindea, conform datinei, putea s-o sărute în văzul tuturor. Pentru vârstnicii spectatori, era un semn aproape sigur că la vară sau la toamnă vor juca la o nouă nuntă.

  DRAGONUL: Fiinţă mitologică complexă şi amalgamată (cu cap şi corp de reptilă şi cu aripi de pasăre sau liliac, cu solzi de peşte etc). Este înzestrat cu capacitatea de a zbura şi de a deborda flăcări şi fum pe gură. Poate trăi în toate mediile. Reprezintă monstrul primordial, întruchipare a haosului, a forţelor naturii neîmblânzite. Este legat de pământ, apă, foc şi ceR. În mituri şi basme este răpitorul fetelor, ceea ce e o amintire a riturilor de sacrificare a fiinţelor umane unor divinităţi ale apelor, celebrată sub forma unei he-rogamii (rit practicat în China şi în Egipt). Mitul luptei eroului solar pentru eliberarea fetei sau slobozirea apelor oprite sau înghiţite de un dragon de tipul indianului Vrtra este reflectarea procesului de organizare a cosmosului, de îmblânzire a forţelor naturii. Dragonul învins este adesea înhămat de erou la un plug. Dragonul (balaurul) este şi păzitorul comorilor ascunse, simbol al forţei, stăpân asupra ciclurilor vieţii şi, în această calitate, devine emblema imperială a Chinei şi simbol regal în lumea celtică (dragonul roşu este emblema Ţării Galilor). În mitologia românească funcţiile mitice şi simbolismul dragonului sunt transferate Balaurului şi Zmeului, iar cuvântul grecesc dragon (sau varianta sa latinească draco) a fost împrumutat Dracului – principalul personaj al demonologiei populare româneşti.

  DRAGOSTELE: Sunt personificări ale iubirii în folclorul românesc, prezente în lirica de dragoste, dar şi în textele unor descântece. Şi asta e un lucru explicabil, deoarece, în conformitate cu o străveche credinţă populară, dragostea, mai ales în formele ei paroxistice, este o boală a trupului şi a sufletului, de care nu scapă nici un om: „Câte boale sunt pe lume, /Toate-mi au leacuri şi nume, /Numai boala dorului, /N-o ştie nici doctorii, /Că şi doctorii de dor/Capătă boală şi mor, /Că şi doctorii de drag, /Capătă boală şi zac” (Antologie de lirică populară, 26). Mitul Erosului în cultura românească este de o mare relevanţă ideatică şi generator de forme poetice elevate şi extrem de sugestivE. În cadrul acestui complex mitico-simbolic se detaşează patru personificări ale dragostei, reprezentând patru ipostaze diferite ale dragostei: Dorul – ipostaza cea mai poetizată a iubirii, a dragostei neîmplinite, a „iubirii la distanţă”, generatoare de tristeţe, dar şi de speranţă; după aprecierea unanimă a folcloriştilor şi literaţilor, tema Dorului reprezintă „unul dintre cele mai substanţiale şi mai tulburătoare aspecte ale folclorului nostru” (E. Papu, Evoluţia şi formele genului liric, 132); Brumă-relul – personificarea dragostei „tomnatice”, a iubirii premaritale, care nu poate avea un alt epilog decât nunta; Zburătorul – personificarea dragostei în formele ei exacerbate, de exaltare şi de tulburare a psihicului, a dragostei nocturne, vecină cu unele manifestări patologice; Dragostele – personificări ale iubirii în întreaga varietate a acestui sentiment profund uman. De aceea, în textele populare, ea are forma pluralului diversităţii. Ca soli ai destinului şi ca spirite ale evenimentelor implacabile, Dragostele il aşteaptă, il pândesc pe om pe drumurile vieţii sale, pe căile alergate şi potecile străbătute de el, mai ales în anii tinereţii sale. Cum spune textul unui descântec, Dragostele pot avea sexe diferite: „Pleacă N. N. /Pe cărare, pe cale, /Cu dragostile, /

  Cu mândruţele, /Cu mândru, /Cu drăguţele„. Dragostele acestea „când întâlnesc doi tineri, sau un bărbat şi o femeie, pe care vreau să-i îndrăgostească unul de altul, le schimbă înfăţişarea şi apoi le toarnă în suflet para dragostei. Acei vrăjiţi de dragoste nu mai văd pe cei ce-i iubesc aşa cum sunt, ci mult mai frumoşi”. (M. Olinescu, MitoL. Românească, 390).

  După cum constata Romulus Vul-cănescu, Dragostele apar mai frecvent ca „zâne delicate sau ca semi-zâne blajine”, care introduc în starea spirituală a celor îndrăgostiţi respectul, bunacuviinţa şi omenia {Mitologie română, 287). Dar, am adaugă noi, urmând căile întortocheate ale Erosului popular, şi în această