— Un cal intră într-un bar şi-i cere barmanului bere Goldstar de la butoi. Barmanul îi dă, şi calul bea şi cere un pahar de whisky. Îl bea, cere un pahar de anason. Bea. O votcă chaser şi bere… Ăla, şoferul, îmi povesteşte o mie şi una de nopţi, iar eu caut numai să scap de el şi-mi răpăi în cap cu vibraţiile geamului ferestrei, şi-n mijlocul vibraţiilor parc-aud deodată un glas de departe, din deşert, şi e greu de desluşit ce-i cu glasul ăsta, dar seamănă un pic cu un cîntec pe care mi-l cînta mama cînd eram mic, cînd aveam vreo trei sau patru ani. De unde vine, vă jur că nu din mine, ani de zile nu mi-am amintit de cîntecul ăsta, mi-l cînta cînd nu adormeam, sau cînd eram bolnav, mă lua în braţe, mă legăna şi se legăna odată cu mine, Ai li luli lu, schlaf main taiere shefsele, mach zu di klaine aigelech…

Linişte în sală. Mica melodie piere încetişor ca un inel de fum.

— Acum să mă gîndesc la el, se scutură el şi se îmboldeşte cu asprime şi cu fruntea încruntată, lucruri bune, lucruri bune, să gîndesc despre el lucruri bune, unde, ce, uite, am găsit, fotbalişti, să fac să-mi defileze rînd pe rînd prin cap fotbalişti, după echipele reprezentative, mai întîi din ţară, apoi din Europa, din America de Sud. În asta eram as, şi asta era numai meritul lui, ce-i al lui e-al lui, de cînd aveam cinci ani, de cînd am intrat în clasa întîi, a-nceput să mă-nveţe fotbal. Punea tot sufletul în treaba asta. Destul, ajunge acum e rîndul ei. Ea nu vine. Numai el îmi vine iar în minte, de fiecare dată cînd gîndesc ceva despre ea – el e deja acolo. Şi-acum ce? Stă-n bucătărie şi face-o omletă, poate că ăsta-i un semn bun, mă gîndesc eu, semn că-i acasă şi cu el e totu-n regulă, şi mă surprind pe mine însumi: Ce semn bun, tîmpitule? Ce semn bun ai tu în cap? Şi-atunci el îşi ridică privirea de la omletă şi se uită drept spre mine, şi zîmbeşte aşa cum se zîmbeşte unui aparat de fotografiat, şi-mi arată scamatoria lui, întoarce omleta în aer şi înalţă cealaltă mînă ca un dirijor de orchestră, şi deodată mi se năzare că el parcă s-ar linguşi oleacă pe lîngă mine, de ce să se linguşească pe lîngă mine? Cu ce-l pot eu ajuta acum? Asta nu depinde de mine chiar deloc, dar el continuă să mă privească de parcă da, ar depinde, şi eu îl implor, îi fac semn cu capul să plece, să nu mă sperie, ce vrea de la mine? Sau cel puţin să nu vină singur, nici unul dintre ei să nu vină acum singur. Nici pomeneală să se ducă, se-ndeasă mai tare. Acum mi se-arată în odaia cu blugii, v-am povestit, are-acolo o masă c-o plasă pătrată şi-un fierăstrău lung care e prins de masă şi stă drept în sus…

A răguşit, suge din termos.

— În ce scop anume un fierăstrău? Cine-a-ntrebat? Salut-salut, masa doisprezece, nu-i aşa că eşti profesoară? Se-aude după accent. Aşadar, în ce scop anume un fierăstrău întrebi? Şi tot restul ţi se pare logic, doamnă profesoară? Trei sute de pantaloni de diftină de la Marsilia puţind a peşte, nădragii despre care-a ieşit la iveală că toţi au fermoarele la spate, asta-i logic? Şi-un băiat care n-a-mplinit nici paisprezece ani care e trimis aşa fără…

Dintr-odată i se înroşesc ochii. Suflă prelung, umflîndu-şi obrajii şi-şi clatină capul într-o parte şi-n alta. Şi pe mine mă arde deodată în gîtlej. Dovală mai bea, cu sorbituri mari, rapide. Trebuie să-mi amintesc ce făceam în orele acelea la Beer-Ora, cînd el era în drum spre înmormîntare. Dar cum se pot ţine minte amănunte ca astea după atîta amar de vreme?

Cu toate astea, fac un efort să uit un moment unde mă aflu. Trebuie să-mi fac ordine în idei. Mă cercetez fără să-mi acord nici un rabat. Încerc din răsputeri să-l readuc la viaţă în mine pe adolescentul care eram pe-atunci, însă el mi se fărîmiţează în conştiinţă iar şi iar, ca şi cum ar refuza să se lase prins, să se întrupeze, să răspundă la interogatoriul ăsta. Nu cedez. Mă îndrept cu toată fiinţa spre clipele acelea. Nu mi-e uşor cu gîndurile astea. Dovală încă tace. Poate că simte, cu simţurile lui fine şi ascuţite, că în momentul ăsta nu sînt în stare să-l ascult. Dar cel puţin mă constrîng să pun întrebările care se cer puse: oare m-am gîndit la el o dată la cîteva ore, după ce-a plecat cu jeepul armatei? Nu-mi aduc aminte. Sau, cel puţin, o dată pe zi? Nu-mi aduc aminte. Şi cînd am înţeles că nu se mai întoarce în tabără? Nu-mi aduc aminte. Şi cum de nu mi-a trecut prin cap să întreb unde fusese luat? Oare am simţit o uşurare că a dispărut, sau chiar m-am bucurat că nu mai e acolo? Nu-mi aduc aminte, nu-mi aduc aminte!

Ştiu numai că acelea au fost primele mele zile de iubire cu Liora, şi ele mi-au amorţit orice alt simţămînt şi orice alt gînd. Mai ştiu şi că după premilitărie nu m-am mai întors la lecţiile particulare de matematică. Mi-am anunţat părinţii că nu sînt dispus sub nici un motiv să mă mai duc acolo. Am vorbit cu ei categoric, cu o vehemenţă care i-a speriat. Au renunţat, mi-au cedat, şi au învinuit de asta proasta influenţă a Liorei asupra mea.

El, pe scenă, îşi întinde cu toată puterea braţele într-o parte şi într-alta, şi