în şir privind furnicare. Voise să instaleze nişte furnici la el acasă, în borcane goale de dulceaţă, dar la prima lor tentativă de evadare, mama lui, agasată, le-a masacrat lovindu-le cu papucul:

Aceasta însă nu l-a făcut să renunţe. A mai făcut câteva tentative de-a le creşte, ascunzându-le mai bine şi având grijă să asigure o închidere ermetică a borcanelor. Dar furnicile mureau întruna, fără să priceapă de ce.

Vreme îndelungată, crezuse că este singurul care poartă un asemenea interes minusculelor animale, până în ziua când a întâlnit-o, la Facultatea de entomologie din Rotterdam, pe Suzanne. Amândoi simţeau aceeaşi atracţie pentru furnici, fapt ce nu a întârziat să-i unească.

Ea era, dacă aşa ceva este cu putinţă, şi mai pasionată decât el. Amenajase nişte terarii, ajunsese să recunoască o mare parte dintre locatare, le dădea nume şi nota cel mai mic eveniment ce survenea în lumea protejatelor ei. Îşi petreceau toate sâmbetele observându-le împreună.

Ulterior, pe când se aflau încă în Europa şi erau deja căsătoriţi, s-a întâmplat ceva cumplit. Suzanne avea' pe atunci în furnicarul ei sase regine. Cea cu antene scurte fusese numită Cleopatra; cea care avea pe cap o urmă de tăietură fusese botezată Maria Stuart; cea cu păr creţ pe labe era Pompadour; cea mai "vorbăreaţă" (dat fiind că îşi mişca neîncetat apendicele senzoriale) era Eva Peron; Marylin Monroe era cea mai cochetă, iar Catherine de Medicis, cea mai agresivă.

Potrivindu-se perfect cu personajul în chestiune, cea din urmă pusese pe picioare un grup de ucigaşe şi îşi eliminase toate rivalele, una câte una. Fără să intervină cu nimic în acest război civil în miniatură, soţii Odergin observaseră cum ucigaşii plătiţi ai lui Medicis le înşfăcau pe celelalte regine şi le târau 'la adăpătoare, unde le înecau, pentru ca apoi să le azvârle în depozitul de gunoi.

Or, s-a întâmplat că Marylin Monroe a supravieţuit acestei nopţi a Sfântului Bartolomeu şi, ieşind dintre gunoaie, şi-a format fără întârziere propriul grup de asasini, care au omorât-o pe Catherine de Medicis.

Aceste răfuieli cumplite i-au îngrozit pe cei doi fanatici ai civilizaţiei myrmicine. Erau de-a dreptul răvăşiţi: lumea furnicilor se dovedea mai crudă chiar decât a oamenilor. Asta era prea de tot. De la o zi la alta, soţii Odergin au început să o urască la fel de intens precum o iubiseră.

Abia întorşi în Etiopia, cei doi s-au asociat unei vaste mişcări de luptă contra insectelor de pe continentul african, intrând în legătură cu cele mai mari somităţi mondiale şi cu cei mai buni specialişti din domeniu.

Cu gesturi măsurate, ca de preot, profesorul Odergin scoase eprubetă şi o ridică la înălţimea ochilor. Cu aceeaşi solemnitate, soţia lui vărsă înăuntru o pulbere albă, care era de fapt nişte praf de cretă, după care transferă amestecul într-o maşină centrifugă, mai adăugă câteva lichide lăptoase, apoi închise capacul şi puse maşina în funcţiune. Cinci minute mai târziu, totul căpătase o frumoasă nuanţă gri-argintie.

Atunci mai apăra cineva, care venea să îi pună în gardă. Era tot un savant, înalt şi slab, pe nume Cygneriaz, profesorul Miguel Cygneriaz.

― Trebuie să ne grăbim. "Ei" sunt tot mai aproape. Maximilien MacHarious a murit şi el, spuse acesta. În ce stadiu se află operaţia Babei?

― Totul este gata, afirmă Gilles, şi îi prezentă eprubetă umplută cu lichidul argintiu.

― Bravo. De data asta, cred că am câştigat. Nu vor mai putea să ne facă nimic. Dar trebuie să plecaţi înainte ca ei să apuce să lovească din nou.

― Cunoaşteţi numele celor care vor să ne pună beţe-n roate?

― Trebuie să fie vreun grupuscul de pseudo-ecologişti. Nici măcar nu au habar ce fac.

Gilles Odergin oftă.

― Oare de ce trebuie neapărat ca atunci când o lucrare e abia încheiată, să apară o forţă opusă care să-i împiedice reuşita?

Miguel Cygneriaz ridică din umeri.

― Aşa se întâmplă totdeauna. Totul e ca noi să fim mai rapizi.

― Dar cine sunt adversarii noştri?

Miguel Cygneriaz îşi luă un aer de conspirator.

― Vreţi să ştiţi neapărat? Noi luptăm cu nişte... forţe chtoniene, care sunt pretutindeni. Şi sunt mai ales aici, înăuntru, pitite adânc în ungherele ascunse ale propriilor noastre spirite... Şi astea-s cele mai rele, credeţi-mă!

Gilles şi Suzanne Odergin muriră exact la treizeci de minute după plecarea profesorului Miguel Cygneriaz, care luase cu el substanţa argintie.

 

 

 

77. IDOLUL INSECTELOR

 

E nevoie de şi mai multe ofrande.

Dacă nu vă onoraţi zeii,

Vă vom pedepsi prin pământ, apă şi foc:

Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt zei.

Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt mari.

Degetele pot să facă orice pentru că Degetele sunt puternice.

Acesta este adevărul.

 

Degetele care bătuseră mesajul atât de categoric se ridicară brusc până la înălţimea unei nări pe care se apucară să o cureţe cu sârguinţă, după care răsuciră şi frământară un cocoloş care l-ar fi făcut să se înverzească de invidie pe orice scarabeu coprofag, şi îl proiectară cât colo.

Apoi Degetele se ridicară şi mai sus, până ce ajunseră să sprijine o frunte al cărei posesor îşi spunea că a făcut o treabă straşnică. Şi, pe deasupra, o treabă care nu este nici pe departe la îndemâna primului venit!

 

 

 

78. CRUCIADA

 

Încetul cu încetul, celor două furnici li se alătură întreaga armată.

103 683 înalţă o antenă şi simte că soarele, aflat tot mai sus pe cer, o încălzeşte acum de-a binelea. De jur-împrejurul lor s-a strâns o mulţime de lume.

Sunt belokaniene, dar de asemenea şi zedibeinakaniene venite ca spectatoare, care emit încurajări pline de însufleţire atât la adresa celor două legiuni de artilerie şi de cavalerie uşoară, cât şi pentru întreaga cruciadă.

23 îşi ascute mandibulele, 24 nu scapă din ochi coconul de fluture, iar 103 683 stă nemişcată, atentă la creşterea temperaturii. Când aceasta atinge 20 de grade fix, ea se scutură şi lansează feromonul semnalului de plecare. Acest feromon de recrutare, compus din acid hexanoic (C6-H12-O2), e pe cât de uşor, pe atât de tenace.

O parte din soldaţi pornesc de îndată, formând o primă coloană care creşte cu repeziciune şi se lungeşte