câtorva, cu condiţia ca ocupaţia respectivă să fie liber aleasă şi să se poată renunţa, tot liber, la ea. Cei ce lucrează au perfectă dreptate atunci când socotesc că, dacă toată lumea ar lucra duminicile, munca a şapte zile ar trebui prestată în schimbul salariilor pentru şase zile; însă câtă vreme marea masă a activităţilor sunt suspendate, micul număr al celor care trebuie totuşi să lucreze pentru ca alţii să se poată distra obţine o creştere proporţională a câştigurilor, ei nefiind totuşi obligaţi să continue aceste ocupaţii dacă preferă să beneficieze de timp liber în loc să primească remuneraţie. Dacă se caută şi o altă soluţie, ea poate fi găsită în aceea că se poate stabili, printr-un obicei, o zi de sărbătoare altă dată în cursul săptămânii pentru aceste categorii speciale de oameni. Aşadar, singurul argument ce s-ar putea invoca în favoarea restricţiilor puse asupra distracţiilor duminicale trebuie să fie acela că ele sunt, din punct de vedere religios, ceva rău, motiv de legiferare împotriva căruia nici un protest nu este prea hotărât – Deorum iniuriae Diis curae31. Rămâne de dovedit că societatea sau vreunul din demnitarii săi ar avea însărcinarea, dată din ceruri, de a răzbuna orice presupusă ofensă adusă Atotputernicului care nu este şi un rău făcut semenilor noştri. Ideea că ar fi de datoria unui om să facă în aşa fel încât altul să-şi respecte datoria religioasă a fost fundamentul tuturor persecuţiilor religioase săvârşite vreodată şi, dacă ar fi admisă, ea le-ar putea justifica pe deplin. Deşi simţământul care răbufneşte în încercările repetate de a opri circulaţia trenurilor duminica, în cererea ca muzeele să fie închise duminica şi altele de acest fel nu are cruzimea persecuţiilor din vechime, starea de spirit vădită de el este, în fond, aceeaşi. Şi anume, este hotărârea de a nu tolera ca alţii să facă ceea ce le permite religia lor deoarece sunt lucruri pe care nu le permite religia celui care îi persecută. Este credinţa după care Domnul nu numai că detestă fapta necredinciosului, dar ne va socoti vinovaţi şi pe noi dacă îl lăsăm nepedepsit.

Nu mă pot abţine să nu adaug acestor exemple privitoare la importanţa scăzută acordată libertăţii umane pe acela al limbajului de persecuţie făţişă care îşi face simţită prezenţa în presa din Anglia ori de câte ori se simte chemată să ia notă de remarcabilul fenomen al mormonismului. S-ar putea spune multe despre faptul neaşteptat şi instructiv că o pretinsă nouă revelaţie, precum şi o religie bazată pe ea, produs al unei imposturi evidente, care nici măcar nu este susţinută de prestigiul unor calităţi extraordinare ale fondatorului ei, găseşte crezare la sute de mii de oameni, făcându-se din ea fundamentul unei societăţi, în epoca ziarelor, a căilor ferate şi a telegrafului electric. Ceea ce ne interesează însă pe noi aici este că această religie, ca şi altele mai bune, are martirii ei; că profetul şi fondatorul ei a fost ucis de mulţime pentru învăţăturile sale; că şi alţi aderenţi ai ei şi-au pierdut viaţa ca urmare a aceleiaşi violenţe aflate în afara legii; că ei au fost alungaţi in corpore, cu forţa, din ţara lor de obârşie; şi chiar acum, când au fost hăituiţi până într-un cotlon singuratic din mijlocul deşertului, mulţi oameni din Anglia declară deschis că ar fi drept (numai că nu este convenabil) să fie trimisă o expediţie împotriva lor pentru a-i constrânge prin forţă să se conformeze opiniilor celorlalţi oameni. Elementul din doctrina mormonilor care stârneşte, în principal, antipatia, a cărei izbucnire îşi face simţită prezenţa în obişnuitele îngrădiri ale toleranţei religioase, este aprobarea poligamiei; poligamie care, deşi permisă mahomedanilor, şi hinduşilor, şi chinezilor, pare să provoace o duşmănie de nepotolit atunci când este practicată de oameni care vorbesc englezeşte şi se declară a fi un gen de creştini. Nimeni nu dezaprobă mai profund decât mine această instituţie mormonă; atât din alte motive, cât şi pentru că, departe de a fi cumva permisă de principiul libertăţii, ea constituie o încălcare directă a acestui principiu, fiind o ţintuire în lanţuri a jumătate din comunitate şi o eliberare a celeilalte jumătăţi de reciprocitatea obligaţiilor faţă de cea dintâi. Totuşi nu trebuie pierdut din vedere că această legătură este în aceeaşi măsură voluntară din partea femeilor interesate în ea, şi care pot fi considerate victimele ei, pe cât este în oricare din celelalte forme ale instituţiei maritale; şi oricât de surprinzător ar putea părea acest fapt, el îşi găseşte explicaţia în ideile şi obiceiurile comune ale oamenilor, care, obişnuindu-le pe femei să socotească măritişul drept singurul lucru necesar, fac lesne de înţeles faptul că multe dintre ele preferă să fie doar una din mai multe soţii decât să nu fie deloc soţia cuiva. Nu se cere altor ţări să recunoască asemenea însoţiri ori să scutească vreo parte din locuitorii lor de respectarea propriilor legi în virtutea opiniilor mormonilor. Însă în situaţia când disidenţii au făcut, în faţa sentimentelor ostile ale celorlalţi, mult mai multe concesii decât li s-ar fi putut cere pe bună dreptate; în situaţia când au părăsit ţările în care doctrinele lor erau considerate inacceptabile, stabilindu-se într-un colţ îndepărtat al pământului, colţ pe care tocmai ei l-au făcut pentru prima dată locuibil pentru o fiinţă omenească; în această situaţie deci este greu de înţeles pe baza căror alte principii în afara celor ale tiraniei pot fi împiedicaţi să trăiască acolo sub domnia legilor dorite de ei, în condiţiile în care nu comit nici o agresiune asupra altor popoare şi acordă celor care nu sunt mulţumiţi de felul lor de a trăi deplina libertate de a părăsi acele locuri. Un autor recent, având, în anumite privinţe, merite considerabile, propune (ca să folosim propriile-i cuvinte), nu o cruciadă, dar o civilizadă împotriva acestei comunităţi poligame, pentru a pune capăt la ceea ce lui i se pare a fi un pas înapoi în dezvoltarea civilizaţiei. La fel îmi apare şi mie fenomenul incriminat, numai că eu n-am cunoştinţă de existenţa vreunui drept al unei comunităţi de